Diana Costea, 30 mai 1975 - 27 aprilie 2008
Cuvântarea Părintelui Lucian la despărţirea de Diana
Îndurerată familie, adânc întristați creștini, prieteni și cunoscuți ai Dianei,
Știu că timpul s-a împuținat, iar drumul spre Craiova este lung si anevoios, totuși, nu vreau ca Diana să părăsească biserica noastră, pe care a iubit-o atât de mult, fără să spun câteva cuvinte despre ea, cea care și-a sfințit viața prin suferință, prin purtarea crucii durerilor sufletești și trupești, cu demnitate și fără murmur, fără cârtire, fără a se văita de greutatea ei, prin modestie exemplară și printr-o muncă temeinică și adesea istovitoare.
Diana avea aproape treizeci și trei de ani – anii Mântuitorului pe pământ, anii deplinei maturități. Asemenea Sf. Vasile cel Mare și Grigorie de Nazians, ea a cunoscut doar două drumuri: drumul spre școală și drumul spre biserică. Drumul spre școală, acolo unde ea se întâlnea cu dragii ei studenți și unde căuta să le sprijine înțelegerea complicatelor și sofisticatelor învățături economice. Drumul spre biserică, acolo unde ea încerca să se sprijine pe sine însăși prin rugăciune, prin spovedanie, prin participarea activă la slujbe, prin gesturi ale credinței mărturisitoare.
Diana a fost și un bun român, un om care și-a iubit țara și neamul. În urmă cu câțiva ani, ea a onorat o invitație la o bursă de studii în SUA, acolo unde ar fi putut să rămână, unde i s-ar fi deschis importante și generoase perspective materiale, dar și de împlinire profesională, academică, universitară. Nu s-a gândit la avantajele materiale, pentru că era un om de o modestie rar întâlnită, și nici la împlinirea profesională, pentru că ea credea cu tărie că aparține unei generații tinere și entuziaste, capabilă să miște, să clintească lucrurile din loc și în țara noastră.
În vara anului trecut a avut o invitație, în Elveția, la o întâlnire între specialiști pe probleme economice. M-a întrebat ce să facă: să meargă sau să refuze invitația? Era la două - trei luni după operația de extirpare a rinichiului afectat de cumplita-i boală. I-am spus să facă după cum crede, să se roage, iar, dacă se va simți bine, să încerce să meargă. Îi era teamă de zborul cu avionul, dar nu în sensul în care ne este teamă tuturor de avion, ci pentru că presiunea atmosferică la altitudine ar fi putut să-i miște trombii (cheagurile de sânge) și să îi trimită acolo unde i-ar fi fost fatal să ajungă, la inimă sau la plămâni.
Îmi spunea că își dorește această plecare nu din orgoliu profesional sau pentru palmares personal, ci pentru că acolo ar fi primit o sumă de bani pe care ulterior i-ar fi folosit la cumpărarea medicamentelor necesare, la continuarea tratamentului medical și, astfel, să nu devină o povară pentru familie. Acest gest al ei era încă o dovadă de eleganță sufletească și de un bun simț autentic.
La această întâlnire a întâlnit un profesor elvețian care, destăinuindu-se, i-a spus că și el a trecut prin același diagnostic, pe care însă a reușit să-l biruiască. Acest lucru a făcut-o pe Diana să se întoarcă optimistă din această călătorie. Au mai fost și alte două invitații în străinătate cărora, însă, nu a mai putut să le răspundă.
Îmi amintesc de una dintre cele mai tulburătoare mărturisiri ale ei. Într-o zi, mi-a spus îndurerată: “Părinte, mă uit în urmă și nu văd nimic“. Aș vrea să-ți răspund acum, Diana: În urma ta ai lăsat un nume bun și o mulțime de prieteni care te-au prețuit, te-au admirat, te-au apreciat, te-au iubit, și pentru care tu ai fost un adevărat reper moral și intelectual.
Din păcate, Diana pleacă dintre noi înainte de vreme, nu însă și înainte de a da șansa celor din jurul ei ca din buni să devină și mai buni. Sunt multe persoane cărora, ea, prin nevoile sale, izvorâte din neputința cauzată de boală, le-a activat omenia, bunătatea naturală și dragostea, care nu a rămas la nivelul declarațiilor, ci a fost o dragoste lucrătoare, manifestă, și, nu de puține ori, jertfelnică.
Fara îndoială că acești tineri prieteni și colegi sunt oameni credincioși, oameni plini de credință, dar, așa cum spunea Sf. Apostol Iacov în epistola sa: ”Credința fără fapte este moartă.“ Iată că prin strigătul ei de ajutor, Diana nu le-a lăsat credința să moară, nu i-a lăsat împuținați sufletește, nici ca ei să rămână niște credincioși fără fapte (asemenea preotului și levitului din Parabola Samarineanului milostiv).
O altă trăsătură definitorie, dacă nu cumva chiar dominantă, a Dianei, era simțul umorului. Ea știa să facă haz de necaz, să-și râdă de propria-i suferință. Era convinsă de adevărul că, dacă râzi în fața necazurilor, pe jumătate le-ai învins. Știa ca nimeni altul de bine să convertească jalea și durerea în hohot de râs, să prefacă lacrima și suspinul în zâmbet plin de lumină.
Nu de puține ori, în virtutea acestui excepțional și neașteptat simț al umorului, Diana știa să mă scoată din impas, din rușinea sau jena că nu știu ce s-ar mai putea spune într-o situație atât de gravă cum era a ei, că nu știu ce s-o mai învăț să facă sau să creadă.
Nu de puține ori am fost în criză de inspirație, în stare de muțenie, pentru că nu găseam cuvinte potrivite și convingătoare. Eram nu doar în criză de discurs sau de dreaptă povățuire, ci, poate mai grav decât atât, în criză de speranță și chiar de credință.
În astfel de momente, Diana avea inspirația și inteligența să găsească “soluții” umoristice, hilare, anecdotice, care schimbau hohotul de plâns în hohot de râs. În astfel de momente simțeam că rolurile erau inversate: nu eu o sprijineam și o ridicam pe ea, ci ea mă sprijinea pe mine, eu fiind cel neajutorat.
Așa a fost Diana, și tocmai de aceea nu putem înțelege cum un astfel de om poate să plece atât de grăbit dintre noi.
Sâmbătă, înainte de Înviere, m-a sunat pe telefonul de acasă. Eram încă la Biserică, prins în îndatoririle pe care orice preot le are față de creștinii care se apropie cu emoție și cu bucurie de Marele Praznic. I-a spus soției mele că ar vrea să vină a doua zi, la prânz, la Vecernia cunoscută în popor sub numele de “A doua Înviere”.
Avea, într-adevăr, să vină, însă nu cum o așteptam noi, ci așa cum o aștepta Dumnezeu, pentru că la orele doisprezece, când am început slujba Vecerniei, ea a plecat spre Biserica cea de Sus, spre Biserica cea din Ceruri.
Ostenitul, și de dureri, și chinuri, atât de împovăratul ei trup, avea sa ajungă la biserica noastră la puține ore după săvârșirea din lumea aceasta.
Este a treia zi de Paști și credința noastră în Înviere este mai puternică și mai evidentă ca niciodată.
Credem că Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este făgăduința și garanția propriei noastre Învieri, căci spune Mântuitorul: “Eu sunt Învierea și Viața, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri în veac.” (Ioan 11, 25-26).
Între minunile și faptele extraordinare pe care Hristos Domnul le-a săvârșit pe pământ, Învierile din morți au fost cele mai impresionante și mai copleșitoare.
Ceea ce este, însă, demn de reținut, este că aceste Învieri au fost făcute nu pentru oameni bătrâni, sau oameni între două vârste, ci numai asupra tinerilor. Cei trei tineri întorși din moarte la viață au fost: fiica lui Iair, mai marele Sinagogii din Capernaum, o copilă de doisprezece ani; fiul văduvei din Nain, toiagul bătrâneților unei maici îndurerate, și Lazăr din Betania, fratele surorilor Marta si Maria. Aceste două surori au căzut la picioarele Mântuitorului și I-au zis: “Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele nostru n-ar fi murit.”
Așijderea și cei care se strânseseră la casa celor două surori îndurerate, ca să le mângâie jalea, ziceau între ei: “Nu putea oare Acesta, care a deschis ochii orbului, să facă și pe Lazăr să nu moară?”
Ca și surorile lui Lazăr din Betania, și noi, cei adunați în jurul sicriului Dianei, am putea spune: “Doamne, dacă ai fi știut ce suflet bun a avut această fată, ce excepțională calitate umană, intelectuală și morală a avut această tânără, nu ai fi lăsat-o să se stingă “.
Sau am putea zice, asemenea celor strânși la îndoliata casă din Betania: “Nu se putea oare ca Dumnezeu, Cel care zi de zi face minuni multe în lumea aceasta în care trăim, să mai facă încă una și cu Diana?”
Nu vom zice, însă, așa, pentru că Dumnezeu, în marea Sa înțelepciune și dragoste față de oameni, știe pe cine și când cheamă la Sine, pentru că judecățile lui Dumnezeu nu sunt niciodată ca judecățile oamenilor.
De aceea, nu ne vom supăra pe El și nici măcar pe moarte, ci vom zice asemenea poetului basarabean Grigore Vieru:
“Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Ce-ai face tu şi cum ar fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frică, nu teamă –
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.“
Sau poate vom zice ca Macedonski :
“E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, și mor și-n mine --
Ș-au fost atât de viață pline,
Și azi se sting așa ușor.
În tot, se simte un fior,
O jale e în orișicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, și mor și-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmășaguri de suspine,
Și-n marea noapte care vine,
Duioase-și pleacă fruntea lor... --
E vremea rozelor ce mor.“
Dragii mei, odată cu plecarea dinte noi a Dianei, a murit o floare aici pe pământ, dar prin credința în Înviere, suntem convinși că ea va înflori în Cer, acolo unde Hristos Cel mort și Înviat a treia zi, o așteaptă.
Dumnezeu să o ierte și să o odihnească și Veșnică să îi fie pomenirea prin dragostea noastră și prin dorul ce i-l vom purta de-acum încolo.
Amin!
(Mulţumim Părintelui Lucian pentru îngăduinţa de a publica aceste cuvinte, rostite pe data de 29 aprilie 2008, în a treia zi de Paști.)
Despre tranziție, proprietate, monedă și integrare, din „Economia de piață”
Este vorba despre o selectie din „Economia de piață - fundamentele instituționale ale prosperității” volum coordonat de Cosmin Marinescu si apărut la editura ASE, 2007.
Selecția conține texte scrise de autorii Cosmin Marinescu, Diana Costea, Bogdan Glăvan și Marius Spiridon.
Comunismul si inteligenta
Nu de mult, unul din cititorii volumului Birocratia si imposibilitatea planificarii rationale in regim socialist observa ca «este o demontare a socialismului in cel mai constructiv si necesar mod pentru conditiile trecutului recent din Romania. Ma refer aici la recenta condamnare publica a comunismului printr-un vulgar si patetic manifest imbibat de empirism ce nu poate crea decat sentimentul unui martiriu. Logica apriorica misesiana vine ca un dus rece ce demonteaza chiar si ultimul bastion al socialistilor, refugiul in utopic. Dupa citirea acestei carti, argumentele de tipul: “socialismul a esuat in practica datorita oamenilor, pe cand socialismul utopic ramane cea mai buna alternativa de guvernanta sociala” sunt pur simplu dezmembrate de cel mai coerent mod de gandire economica.» Dintr-o perspectiva usor diferita, Horia-Roman Patapievici nu abandoneaza inca speranta unei reconcilieri intre logica statului si cea a ordinii proprietatii private.
Noi capitole traduse şi adăugate la:
Etica libertăţii
Murray N. Rothbard este cel care a pus cel mai bine în evidenţă – urmând linia lui Molinari - teribilul non-sequitur al liberalismului clasic conform căruia piaţa, deşi este în general cea mai bună modalitate de soluţionare a problemelor economice ale producţiei de bunuri şi servicii, ea eşuează când e vorba de furnizarea legii şi serviciilor de protecţie.
De asemenea, tot el a recuperat adecvat tradiţia dreptului natural, punând bazele unei discipline ştiinţifice a eticii având ca nucleu conceptul de proprietate privată – central atât în economie cât şi în drept.
Analiza rothbardiană marcată de intransigenţă logică, metodologică şi morală pune în lumină – spre bucuria celor ce mai cred în posibilitatea şi viabilitatea cumsecădeniei – justeţea şi eficienţa, realismul şi fezabilitatea ordinii proprietăţii private – acel sistem din care agresiunea instituţionalizată a fost integral extirpată. În ultimă instanţă e vorba de o respingere decisivă a teoriilor ce au în centru „fecunditatea răului” – făcut cu măsură şi de către cei chemaţi – ca soluţie la problemele pe care le ridică – şi le-a ridicat dintotdeauna – cooperarea socială. În mod fericit, teoria rothbardiană consună cu aspiraţiile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, lămurind cadrul instituţional exterior compatibil (singurul, de altfel) cu strădaniile pe calea împlinirii întregii virtuţi.
Proletari din toate tarile, dumiriti-va!
Karl Marx spunea in teoria plusvalorii – „piatra unghiulara“ a materialismului istoric, dupa eticheta pusa de Lenin – ca proletarii aloca o parte a zilei de munca pentru asigurarea mijloacelor de subzistenta (munca necesara), iar restul lucreaza gratuit pentru capitalist (supramunca). Asa se acumuleaza capitalul, care in forma sa primitiva este „mânjit de sânge si cu murdarie pe tot trupul, din cap pâna in picioare“.
Vlad Topan sustine ca teoriei marxiste ii lipseste esentialul: Patronul poate sa si piarda! Si, mai mult decat atat, muncitorul primeste bunuri prezente, iar patronul – bunuri viitoare. Cu alte cuvinte, patronul il plateste pe muncitor inainte de a primi banii pe marfurile produse de acesta, dar evident ca n-o va face pe gratis, ci ii cere mai multe bunuri viitoare in schimbul bunurilor pe care le da in prezent.
Lege şi proprietate
Care este relaţia dintre Lege şi Proprietate? Este proprietatea o creaţie a legii sau, dimpotrivă, legea este cea care decurge din existenţa proprietăţii? Care sunt consecinţele care urmează, în fiecare caz în parte, din raspunsul oferit la această întrebare? În Propriété et Loi – probabil cea mai succintă expresie a ideilor fundamentale ale celebrului economist francez – Frédéric Bastiat expune, sub o formă asimilabilă în termeni contemporani analizelor şcolii public choice, dezordinea socială care decurge din ideea că proprietatea este o instituţie artificială, creată, menţinută şi definită de legea pozitivă, demistificând în acelaşi timp nefasta propensiune a tuturor adversarilor ordinii proprietăţii private către ceea ce Friedrich von Hayek va descrie cu sintagma „constructivism social”.
Final incert pentru competiția monetară
Turbulentele recente pot duce la o criza similara cu cea din anii ’30, sustin tot mai multi observatori ai pietelor financiare. Din pacate, fiecare criza reprezinta o oportunitate si pentru birocratie de a-si creste atributiile, nu numai o sansa de a indrepta lucrurile in directia buna. Competitia dintre monede poate sfarsi prin impunerea unui aranjament monetar etatist la nivel global.
Ciclul în teoria economică modernă
Teza de doctorat a lui Marius Spiridon:
Lucrarea de faţă nu este o lucrare mainstream, nici metodologic şi nici din alt punct de vedere. Ea pune problemele la un nivel fundamental, atât teoretic cât şi instituţional. La nivel teoretic, lucrarea face parte din tradiţia praxeologică misesiană, centrată pe încrederea în capacitatea raţiunii şi logicii umane în a analiza legile care guvernează acţiunea şi interacţiunile personale, adică ceea ce numim „fenomene sociale”. Acest filon praxeologic este prezent ca un fir roşu pe tot parcursul lucrării, lucrarea însăşi fiind o pledoarie nu numai pentru o anumită explicaţie a ciclului ci şi o ilustrare a fertilităţii intelectuale a acestui tip de demers. Dorinţa de a merge la fundamente, specifică praxeologiei şi ştiinţei economice în general, nu este abandonată nici când vine vorba de palierul instituţional. Cadrul instituţional prezent, printre trăsăturile de bază ale căruia se numără banca centrală, rezerva fracţionară, deficitele bugetare, datoria publică, statul asistenţial etc., nu este luat nici drept singurul posibil şi nici drept cel mai bun fără discuţie. Trebuie distins cu grijă între imposibilitatea naturală şi imposibilitatea ideologică. Cea din urmă nu reprezintă câtuşi de puţin un argument valid împotriva discutării cu seriozitate a meritelor aranjamentelor instituţionale alternative.
·
