Epilog: Haosul planificat
Traducere de Sergiu Marcus, revizuită şi adăugită de Ionela Mânzu şi Tudor Smirna *
Observaţii introductive
Nota caracteristică a acestei epoci a dictatorilor, războaielor şi revoluţiilor este tendinţa ei anticapitalistă. Majoritatea guvernelor şi partidelor politice manifestă o dorinţă intensă de a restrânge sfera iniţiativei private şi a întreprinderii libere. Este o dogmă aproape necontestată potrivit căreia capitalismul este terminat şi o înregimentare generală a activităţilor economice este atât inevitabilă, cât şi de dorit.
Cu toate acestea, capitalismul este încă foarte viguros în emisfera occidentală. Producţia capitalistă a făcut progrese foarte remarcabile chiar şi în ultimii ani. Metodele de producţie au fost mult îmbunătăţite. Consumatorii au fost aprovizionaţi cu produse mai ieftine şi mai bune şi cu multe articole noi de care nu se mai auzise cu puţin timp înainte. Multe ţări au extins dimensiunea şi au ameliorat calitatea produselor fabricate. În ciuda politicilor anticapitaliste ale tuturor guvernelor şi aproape ale tuturor partidelor politice, modul capitalist de producţie îndeplineşte încă în multe ţări funcţia sa socială de a aproviziona pe consumatori cu mărfuri mai multe, mai bune şi mai ieftine.
Cu siguranţă că nu este meritul guvernelor, al politicienilor sau al şefilor de sindicat că nivelul de trai se îmbunătăţeşte în ţările care aderă la principiul proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie. Faptul că majoritatea familiilor din Statele Unite posedă un automobil şi un aparat de radio nu este meritul birourilor şi al birocraţilor, ci al marilor afaceri. Creşterea consumului pe cap de locuitor în America, în comparaţie cu condiţiile de acum un sfert de secol, nu este o realizare a legilor sau a ordonanţelor administrative. Este o realizare a oamenilor de afaceri care au mărit dimensiunea fabricilor lor sau au clădit altele noi.
Acest lucru trebuie subliniat, pentru că înclinaţia contemporanilor noştri este de a-l ignora. Prinşi în mrejele etatismului şi ale atotputerniciei guvernului, ei sunt preocupaţi exclusiv de măsurile guvernamentale. Ei aşteaptă totul de la acţiunea autoritară şi foarte puţin de la iniţiativa cetăţenilor întreprinzători. Totuşi, singurul mijloc de a mări bunăstarea este de a mări cantitatea de produse. Acesta este scopul urmărit de afaceri. Este grotesc faptul că se vorbeşte mult mai mult despre realizările Autorităţii din Valea Tennessee decât despre realizările fără precedent şi fără egal ale industriilor prelucrătoare americane aflate în administraţie privată. Însă, tocmai acestea din urmă au fost cele care au dat posibilitatea Naţiunilor Unite să câştige războiul şi permit Statelor Unite să vină în ajutorul statelor asistate în cadrul Planului Marshall.
Dogma potrivit căreia Statul şi Guvernul sunt întruchiparea a tot ceea ce este bun şi binefăcător, iar indivizii sunt nişte supuşi nenorociţi, animaţi exclusiv de intenţia de a-şi face rău unii altora şi care au mare nevoie de un tutore, este aproape necontestată. Este tabu să o pui la îndoială în cea mai mică măsură. Cel care proclamă divinitatea statului şi infailibilitatea slujitorilor săi, birocraţii, este considerat un cercetător nepărtinitor al ştiinţelor sociale. Toţi cei care aduc obiecţii sunt înfieraţi ca fiind mărginiţi şi animaţi de prejudecăţi. Susţinătorii religiei celei noi a statolatriei nu sunt cu nimic mai puţin fanatici şi intoleranţi decât au fost cuceritorii mahomedani ai Africii şi ai Spaniei.
Istoria va denumi epoca noastră, epoca dictatorilor şi a tiranilor. În ultimii ani, am fost martori la căderea a doi dintre aceşti supraoameni infatuaţi. Dar spiritul care a permis acestor ticăloşi să-şi însuşească puteri autocratice a supravieţuit. Sălăşluieşte în manuale şi reviste, se exprimă prin gura profesorilor şi a politicienilor, se manifestă în programele unor partide, în piese şi romane. Câtă vreme acest spirit va predomina, nu poate să existe nici o speranţă că vom avea o pace durabilă, democraţie, păstrarea libertăţii sau o ameliorare constantă a bunăstării economice a naţiunii.
1
Eşecul intervenţionismului
Nimic nu este mai nepopular astăzi decât economia de piaţă liberă, cu alte cuvinte capitalismul. Tot ceea ce se consideră nesatisfăcător în condiţiile din ziua de azi se atribuie capitalismului. Ateii fac capitalismul răspunzător de supravieţuirea creştinismului. Dar enciclicele papale dau vina pe capitalism pentru răspândirea necredinţei şi pentru păcatele contemporanilor noştri, iar bisericile şi sectele protestante nu sunt cu nimic mai puţin viguroase în condamnarea cupidităţii capitaliste. Amicii păcii consideră că războaiele noastre sunt un produs al imperialismului capitalist. Dar aţâţătorii neînduplecaţi la război din Germania şi Italia au condamnat capitalismul pentru pacifismul său "burghez", contrar naturii umane şi legilor ineluctabile ale istoriei. Predicatorii acuză capitalismul că subminează familia şi favorizează imoralitatea. "Progresiştii" însă blamează capitalismul pentru păstrarea unor aşa-zise legi depăşite de restricţie sexuală. Aproape toată lumea este de acord că sărăcia este un rezultat al capitalismului. Pe de altă parte, mulţi deplâng faptul că, satisfăcând cu generozitate dorinţele oamenilor ahtiaţi după mai multe satisfacţii şi un trai mai bun, capitalismul promovează un materialism cras. Aceste acuzaţii contradictorii aduse capitalismului se anulează reciproc. Dar rămâne faptul că au mai rămas puţini oameni care să nu condamne capitalismul în ansamblu.
Deşi capitalismul este sistemul economic al civilizaţiei occidentale moderne, politicile tuturor naţiunilor apusene se ghidează după idei total anticapitaliste. Scopul acestor politici intervenţioniste nu este de a păstra capitalismul ca atare, ci de a-i substitui o economie mixtă. Se consideră că această economie mixtă nu este nici capitalism nici socialism. Este descrisă ca un al treilea sistem, tot atât de diferit de capitalism, cât este de socialism. Se pretinde că este situat la jumătate de drum între socialism şi capitalism, evitând dezavantajele inerente în fiecare.
Cu peste o jumătate de secol în urmă, personalitatea proeminentă a mişcării socialiste britanice, Sydney Webb, declara că filosofia socialistă este „doar afirmarea conştientă şi explicită a principiilor organizării sociale care au fost deja adoptate în cea mai mare parte inconştient.” Şi mai adăuga că istoria economică a secolului al nouăsprezecelea a fost „un palmares aproape continuu al înaintării socialismului.” [1] Câţiva ani mai târziu, un eminent om de stat britanic, Sir William Harcourt, a afirmat: „Acum suntem cu toţii socialişti.” [2] Când, în 1913, americanul Elmer Roberts a publicat o carte asupra politicilor guvernului imperial al Germaniei practicate de la sfârşitul anilor 1870, le-a numit „socialism monarhic.” [3]
Cu toate acestea, nu era corect să se identifice pur şi simplu intervenţionismul cu socialismul. Există mulţi susţinători ai intervenţionismului care îl consideră metoda cea mai potrivită de realizare pas cu pas a socialismului deplin. Dar mai există şi mulţi intervenţionişti care nu sunt socialişti în toată puterea cuvântului, care urmăresc stabilirea unei economii mixte ca sistem permanent de administrare economică. Ei se străduiesc să reglementeze şi să perfecţioneze capitalismul prin amestecul guvernului în afaceri şi prin sindicalism.
Pentru a înţelege mecanismul intervenţionismului şi al economiei mixte este necesar să se clarifice două aspecte.
Primul: Dacă într-o societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie unele dintre aceste mijloace aparţin şi sunt administrate de guvern sau de municipalităţi, aceasta nu ar duce încă la un sistem mixt care ar combina socialismul cu proprietatea privată. Atâta vreme cât doar anumite întreprinderi individuale se află sub control public, caracteristicile economiei de piaţă care determină activitatea economică rămân, în esenţă, nealterate. De asemenea, şi întreprinderile aflate în proprietate publică, în calitate de cumpărători de materii prime, produse semifinite şi muncă, şi de vânzători de bunuri şi servicii, trebuie să se încadreze în mecanismele economiei de piaţă. Vor fi supuse legilor pieţei, vor fi obligate să se străduiască să realizeze profit sau, cel puţin, să evite pierderile. Când se încearcă să se micşoreze sau să se elimine această dependenţă prin acoperirea pierderilor unor astfel de întreprinderi cu subvenţii din fondurile publice, singurul rezultat este o deplasare a acestei dependenţe în altă parte. Aceasta pentru că mijloacele pentru subvenţii trebuie sa fie strânse de undeva. Ele pot fi strânse prin încasare de impozite. Dar povara unor astfel de impozite are efectele sale asupra publicului, nu asupra guvernului care încasează impozitele. Piaţa, şi nu ministerul finanţelor, este aceea care decide asupra cui cade sarcina impozitului şi cum va afecta producţia şi consumul. Piaţa şi legile ei implacabile sunt suverane.
Al doilea: Există două modele diferite pentru realizarea socialismului. Unul dintre modele – putem să-l numim modelul marxist sau rusesc – este pur birocratic. Toate întreprinderile economice sunt departamente ale guvernului, la fel ca şi administraţia armatei şi a flotei sau sistemul poştal. Fiecare uzină, atelier sau fermă în parte se află în aceeaşi relaţie cu organizaţia centrală superioară ca şi poşta cu ministrul poştei şi telecomunicaţiilor. Întreaga naţiune formează o singură armată a muncii cu serviciu obligatoriu; comandantul acestei armate este şeful statului.
Celălalt model – pe care putem să-l numim sistemul german sau Zwangswirtschaft [4] - diferă de primul prin aceea că, în aparenţă sau nominal, menţine proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, sistemul antreprenorial şi schimbul de piaţă. Aşa-numiţii antreprenori fac oficiul de cumpărare şi vânzare, plătesc muncitorii, contractează datorii şi plătesc dobânzi şi amortizare. Dar ei încetează de a mai fi antreprenori. În Germania nazistă li se spunea administratori de atelier sau conducători de întreprindere. Guvernul spune acestor aşa-zişi antreprenori ce şi cum să producă, la ce preţuri şi de la cine să cumpere, la ce preţuri şi cui să vândă. Guvernul decretează la ce salarii să muncească muncitorii şi în ce condiţii să-şi încredinţeze capitaliştii fondurile. Schimbul de piaţă este doar un simulacru. Toate preţurile, salariile şi dobânzile sunt fixate de autorităţi; sunt preţuri, salarii şi dobânzi numai în aparenţă; în realitate sunt doar termeni cantitativi în ordonanţele autoritare ce determină venitul, consumul şi nivelul de trai al fiecărui cetăţean. Autorităţile, nu consumatorii, dirijează producţia. Comitetul central al conducerii producţiei este autoritatea supremă; toţi cetăţenii nu sunt nimic altceva decât nişte funcţionari publici. Acesta este socialismul cu aparenţă exterioară de capitalism. Unele etichete ale economiei capitaliste de piaţă sunt reţinute, dar aici ele înseamnă ceva cu totul diferit de înţelesul pe care îl au în economia de piaţă.
Este necesar să se atragă atenţia asupra acestui fapt pentru a preveni confuzia dintre socialism şi intervenţionism. Sistemul economiei de piaţă obstrucţionate sau intervenţionismul se deosebeşte de socialism prin însuşi faptul că este încă o economie de piaţă. Autorităţile caută să influenţeze piaţa prin intervenţia forţelor lor coercitive, dar nu doresc să elimine piaţa în întregime. Ele vor ca producţia şi consumul să se dezvolte pe linii diferite de cele prescrise de piaţa neobstrucţionată şi doresc să-şi atingă ţelul prin injectare în mecanismul pieţei a unor ordine, comenzi şi interdicţii, pentru a căror intrare în vigoare forţa poliţienească şi aparatul ei de constrângere şi aducere obligatorie la îndeplinire stau gata să-şi facă datoria. Dar acestea sunt intervenţii izolate; autorii lor afirmă că nu au de gând să combine aceste măsuri într-un sistem complet integrat care să reglementeze toate preţurile, salariile şi dobânzile şi care, în felul acesta, să pună controlul deplin al producţiei şi consumului în mâinile autorităţilor.
Toate metodele intervenţionismului sunt însă condamnate la eşec. Aceasta înseamnă că măsurile intervenţioniste trebuie să ducă în mod necesar la condiţii care, din punctul de vedere al propriilor lor susţinători , sunt mai nesatisfăcătoare decât starea de lucruri anterioară pe care erau concepute să o modifice. Aceste politici sunt de aceea contrare scopului urmărit.
Ratele salariale minimale, fie că sunt impuse prin decret guvernamental sau prin presiune şi constrângere sindicală, sunt inutile dacă fixează ratele salariale la nivelul pieţei. Dar dacă încearcă să ridice ratele salariale peste nivelul pe care l-ar fi determinat piaţa nestingherită a muncii, ar avea ca rezultat intrarea în şomaj permanent a unei mari părţi a forţei de muncă potenţiale.
Cheltuielile guvernamentale nu pot crea locuri de muncă în plus. Dacă guvernul asigură fondurile necesare prin impozitarea cetăţenilor sau prin împrumuturi de la public, va desfiinţa pe de o parte tot atâtea locuri de muncă câte creează pe de alta. Dacă cheltuielile guvernamentale sunt finanţate prin împrumutare de la băncile comerciale, aceasta înseamnă expansiune a creditului şi inflaţie. Dacă în cursul unei astfel de inflaţii creşterea preţurilor la mărfuri depăşeşte creşterea ratelor salariale nominale, şomajul va scădea. Dar ceea ce face ca şomajul să scadă este tocmai faptul că ratele salariale reale sunt în scădere.
Tendinţa inerentă a evoluţiei capitaliste este să ridice constant ratele salariale reale. Acesta este efectul acumulării progresive a capitalului prin intermediul căruia metodele tehnologice de producţie sunt îmbunătăţite. Nu există nici un alt mijloc pentru ca nivelul salariilor să poată fi ridicat pentru toţi cei doritori să câştige salarii decât prin creşterea cotei de capital investit per capita. Ori de câte ori acumularea de capital suplimentar se opreşte, tendinţa creşterii în continuare a ratelor salariale reale va înceta. Dacă acumulării de capital i se substituie consumul de capital, ratele salariale reale trebuie să scadă temporar până când piedicile pentru o creştere în continuare a capitalului sunt îndepărtate. Măsurile guvernamentale care întârzie acumularea de capital sau duc la consumul de capital – precum fiscalitatea spoliatoare – sunt, prin urmare, dăunătoare intereselor vitale ale muncitorilor.
Expansiunea creditului poate să provoace o perioadă de prosperitate temporară. Dar o astfel de prosperitate fictivă trebuie să se termine printr-o depresiune generală a comerţului, o criză.
Cu greu se poate susţine că istoria economică a ultimelor decenii a fost în dezacord cu prezicerile pesimiste ale economiştilor. Epoca noastră trebuie să facă faţă unor tulburări economice foarte mari. Dar aceasta nu este o criză a capitalismului. Este criza intervenţionismului, a politicilor concepute să amelioreze capitalismul şi să-l înlocuiască cu un sistem mai bun.
Nici un economist nu a îndrăznit să afirme vreodată că intervenţionismul ar putea rezulta în orice altceva în afară de dezastru şi haos. Susţinătorii intervenţionismului – în fruntea cărora stă şcoala istorică prusacă şi instituţionaliştii americani – n-au fost economişti. Dimpotrivă. Pentru a-şi promova planurile, au negat categoric că ar exista aşa ceva ca legile economice. După părerea lor, guvernele sunt libere să înfăptuiască tot ce urmăresc, fără să fie limitate de regularitatea inexorabilă a succesiunii fenomenelor economice. Asemenea socialistului german Ferdinand Lassalle, ei susţin că statul este Dumnezeu.
Intervenţioniştii nu abordează studiul chestiunilor economice cu dezinteres ştiinţific. Cei mai mulţi dintre ei sunt mânaţi de un resentiment invidios faţă de cei ale căror venituri sunt mai mari decât ale lor. Această prejudecată îi împiedică să vadă lucrurile aşa cum sunt în realitate. Pentru ei, lucrul principal nu este să îmbunătăţească condiţiile maselor, ci să facă rău antreprenorilor şi capitaliştilor, chiar dacă această politică este în detrimentul imensei majorităţi a poporului.
În ochii intervenţioniştilor, simpla existenţă a profiturilor este condamnabilă. Vorbesc despre profit fără să se preocupe de corolarul lui, pierderea. Ei nu înţeleg că profitul şi pierderea sunt instrumentele cu ajutorul cărora consumatorii ţin în frâu toate activităţile antreprenoriale. Profitul şi pierderea sunt cele care fac din consumatori factorul hotărâtor în orientarea afacerilor. Este o absurditate să pui în contrast producţia pentru profit cu producţia pentru utilizare. Pe o piaţă neobstrucţionată, un om poate să realizeze profituri numai furnizând consumatorilor bunurile pe care aceştia vor să le utilizeze, la cea mai bună calitate şi la preţul cel mai mic. Profitul şi pierderea iau factorii materiali ai producţiei din mâinile producătorilor ineficienţi şi le pun în mâinile celor mai eficienţi. Funcţia lor socială constă în a face un om cu atât mai influent în conducerea afacerilor cu cât reuşeşte mai bine să producă mărfurile pentru care oamenii se bat. Consumatorii suferă atunci când legile ţării împiedică pe antreprenorii cei mai eficienţi să lărgească sfera lor de activitate. Ceea ce a făcut unele întreprinderi să se dezvolte şi să devină „afaceri mari” a fost tocmai succesul lor în a satisface cererea maselor.
Politicile anticapitaliste sabotează funcţionarea sistemului capitalist în economia de piaţă. Eşecul intervenţionismului nu demonstrează necesitatea adoptării socialismului. Dă în vileag doar zădărnicia intervenţionismului. Toate acele rele pe care auto-intitulaţii "progresişti" le interpretează ca dovezi ale eşecului capitalismului sunt rezultatul interferenţei lor presupus binefăcătoare cu piaţa. Doar cei necunoscători, care în mod greşit identifică intervenţionismul cu capitalismul, cred că remediul pentru aceste rele este socialismul.
2
Caracterul dictatorial, antidemocratic şi socialist al intervenţionismului
Mulţi susţinători ai intervenţionismului sunt şocaţi când li se spune că, recomandând intervenţionismul, ei înşişi favorizează tendinţe dictatoriale şi antidemocratice, precum şi înscăunarea socialismului totalitar. Protestează că sunt sincer convinşi de ceea ce propovăduiesc şi se opun tiraniei şi socialismului. Ceea ce urmăresc este numai îmbunătăţirea situaţiei celor săraci. Spun că sunt conduşi de considerente de dreptate socială şi sunt în favoarea unei distribuţii mai echitabile a venitului tocmai pentru că, de fapt, doresc păstrarea capitalismului şi a corolarului său politic sau a suprastructurii sale, respectiv a sistemului de guvernământ democratic.
Ceea ce aceşti oameni nu reuşesc să înţeleagă este că diferitele măsuri pe care le sugerează nu sunt în stare să realizeze rezultatele binefăcătoare pe care le urmăresc. Dimpotrivă, produc o stare de lucruri care, din punctul de vedere al susţinătorilor lor, este mai rea decât starea anterioară pe care au fost concepute să o modifice. Dacă guvernul, confruntat cu acest eşec al primei sale intervenţii, nu este gata să revină asupra amestecului său în mecanismul pieţei şi să se întoarcă la o economie liberă, trebuie să adauge la primele sale măsuri noi şi noi reglementări şi restricţii. Înaintând pas cu pas pe această cale ajunge în cele din urmă la un punct în care toată libertatea economică a indivizilor a dispărut. Se instalează atunci socialismul de tip german, Zwangswirtschaft-ul naziştilor.
Am menţionat mai înainte cazul ratelor salariale minimale. Să ilustrăm problema mai departe prin analiza unui caz tipic de control al preţurilor.
Dacă guvernul doreşte să creeze părinţilor săraci posibilitatea de a da mai mult lapte copiilor lor, trebuie să cumpere lapte la preţul pieţei şi să-l vândă acelor oameni săraci la o rată mai mică, în pierdere; pierderea trebuie să fie acoperită din fonduri colectate prin taxare. Însă, dacă guvernul fixează pur şi simplu preţul laptelui la o rată mai scăzută decât cea a pieţei, rezultatul obţinut va fi contrar scopului urmărit de guvern. Pentru a evita pierderile, producătorii marginali vor renunţa la afacerea producerii şi vânzării de lapte. Cantitatea de lapte disponibilă pentru consumatori va fi mai mică, nu mai mare. Acest rezultat este contrar intenţiilor guvernului. Acesta a intervenit pentru că a considerat că laptele este o necesitate vitală. Nu a dorit să restrângă oferta.
Acum guvernul este confruntat cu alternativa fie de a se abţine de la orice strădanii de a controla preţurile, fie să adauge la prima măsură o a doua, adică să fixeze preţurile factorilor de producţie de care este nevoie pentru producerea laptelui. Apoi, aceeaşi poveste se repetă pe un plan mai îndepărtat: guvernul trebuie să fixeze din nou preţurile factorilor de producţie necesari pentru producerea acelor factori de producţie de care este nevoie pentru producerea laptelui. În felul acesta, guvernul trebuie să meargă mai departe şi mai departe, fixând preţurile tuturor factorilor de producţie – atât umani (munca) cât şi materiali – şi forţând fiecare antreprenor şi fiecare muncitor să continue munca la aceste preţuri şi salarii. Nici o ramură de producţie nu poate fi omisă de la această fixare generală a preţurilor şi salariilor şi de la acest ordin general de continuare a producţiei. Dacă anumite ramuri de producţie ar fi lăsate libere, rezultatul ar fi o deplasare a capitalului şi a muncii spre ele şi o scădere corespunzătoare a ofertei acelor bunuri ale căror preţuri au fost fixate de guvern. Or, tocmai aceste bunuri sunt cele pe care guvernul le consideră deosebit de importante pentru satisfacerea nevoilor maselor de consumatori.
Dar când această stare de control generalizat al afacerilor este realizată, economia de piaţă a fost înlocuită cu un sistem de economie planificată, cu socialismul. Desigur că acesta nu este socialismul conducerii nemijlocite de către stat prin guvern a fiecărei uzine, ca în Rusia, ci socialismul de tip german sau nazist.
Multă lume a fost fascinată de pretinsul succes al sistemului german de control al preţurilor. Iată ce spuneau: Trebuie doar să fii la fel de brutal şi crud ca naziştii şi vei reuşi să controlezi preţurile. Ceea ce nu au văzut aceşti oameni în lupta lor înverşunată împotriva nazismului, prin adoptarea metodelor acestuia, este că naziştii nu au impus controlul preţurilor într-o societate organizată pe principiul economiei de piaţă; ei au construit un sistem socialist în toată puterea cuvântului, o comunitate de teritorii (Landuri) totalitare.
Controlul preţurilor este contrar scopului dacă este limitat doar la unele mărfuri. Nu poate funcţiona satisfăcător în cadrul unei economii de piaţă. Dacă, din acest eşec, guvernul nu trage concluzia că trebuie să renunţe la orice încercare de a controla preţurile, va trebui să meargă mai departe şi mai departe, până când va înlocui economia de piaţă cu planificarea generalizată socialistă.
Producţia poate fi dirijată prin preţurile fixate pe piaţă fie prin cumpărare sau abţinere de la cumpărare de către public, fie printr-un comitet central guvernamental de administrare a producţiei. Nu există o a treia soluţie posibilă. Nu există un al treilea sistem social realizabil care să nu fie nici economie de piaţă, nici socialism. Controlul guvernamental numai asupra unei părţi a preţurilor trebuie să conducă în mod necesar la o stare de lucruri pe care toată lumea, fără excepţie, o consideră absurdă şi contrară scopului. Rezultatul său inevitabil este haosul şi tulburările sociale.
Aceasta este ceea ce au în gând economiştii când se referă la legile economice şi când afirmă că intervenţionismul este contrar legilor economice.
În economia de piaţă consumatorii au rolul suprem. Cumpărăturile lor şi reţinerea lor de la cumpărături determină în ultimă instanţă ceea ce antreprenorii produc şi în ce cantitate şi calitate. Acest fapt determină în mod direct preţurile bunurilor de consum şi indirect preţurile tuturor bunurilor de producţie, adică al muncii şi factorilor materiali de producţie; determină apariţia profitului şi a pierderii şi formarea ratei dobânzii; determină venitul fiecărui individ. Punctul focal al economiei de piaţă este piaţa, adică procesul de formare a preţurilor mărfurilor, a ratelor salariale şi a ratei dobânzii şi a derivatelor acestora, profiturile şi pierderile. Piaţa îi formează pe toţi oamenii în calitatea lor de producători responsabili faţă de consumatori. Această dependenţă este directă pentru antreprenori, capitalişti, fermieri şi meseriaşi, şi indirectă pentru cei care lucrează pentru lefuri şi salarii. Piaţa armonizează eforturile tuturor celor care sunt angajaţi în satisfacerea nevoilor cu dorinţele celor pentru care ei produc, consumatorii. Subordonează oferta producătorilor cererii consumatorilor.
Piaţa este o democraţie în care fiecare ban dă un drept la vot. Este adevărat că diverşii indivizi nu au aceeaşi putere de vot. Omul bogat are dreptul la mai multe voturi decât cel sărac. Dar a fi bogat şi a avea un venit mai mare este, în economia de piaţă, deja rezultatul unor alegeri anterioare. Singurul mijloc de a dobândi bogăţie şi de a o păstra, în economia de piaţă nepervertită de privilegii şi restricţii acordate sau impuse de guvern, este de a servi consumatorii în modul cel mai bun şi cel mai ieftin. Capitaliştii şi proprietarii pământului care eşuează din acest punct de vedere suferă pierderi. Dacă nu-şi schimbă procedurile, modul lor de lucru, îşi pierd bogăţia şi devin săraci. Consumatorii sunt aceia care fac din oameni săraci oameni bogaţi şi viceversa. Consumatorii sunt aceia care fixează salariul unei stele de cinema şi al unei cântăreţe de operă la un nivel mai ridicat decât acelea ale unui sudor sau contabil.
Fiecare individ este liber să nu fie de acord cu rezultatul unei campanii de alegeri sau al procesului de piaţă. Dar într-o democraţie nu are nici un alt mijloc să modifice lucrurile decât persuasiunea. Dacă un om ar spune: „Nu-mi place primarul ales cu majoritate de voturi; de aceea am să cer guvernului sa-l înlocuiască cu omul pe care îl prefer”, nu s-ar putea spune cu nici un chip că un astfel de om este democrat. Dar dacă aceleaşi pretenţii s-ar ridica cu privire la piaţă, majoritatea oamenilor sunt prea puţin ageri pentru a descoperi aspiraţiile dictatoriale implicate.
Consumatorii au făcut alegerile lor şi au determinat venitul fabricantului de încălţăminte, ale starului de film şi ale sudorului. Cine este profesorul X să-şi aroge privilegiul de a răsturna hotărârea lor? Dacă n-ar fi un dictator potenţial, n-ar cere guvernului să se amestece. Ar încerca să-şi convingă concetăţenii să-şi mărească cererea pentru produsele sudorului şi să-şi micşoreze cererea pentru încălţăminte şi filme.
Consumatorii nu sunt pregătiţi să plătească pentru bumbac preţuri care i-ar face pe cultivatorii marginali, adică pe cei care produc în cele mai puţin favorabile condiţii, să devină rentabili. Aceasta este într-adevăr o situaţie foarte nefericită pentru cultivatorii respectivi, care trebuie să renunţe la cultura bumbacului şi să încerce să se integreze în alt mod în ansamblul procesului de producţie.
Dar ce să credem despre omul de stat care se amestecă prin constrângeri pentru a ridica preţul bumbacului peste nivelul pe care l-ar fi atins pe piaţa liberă? Ceea ce urmăreşte intervenţionistul este substituirea presiunii poliţieneşti alegerii consumatorilor. Toată această pălăvrăgeală, cum că statul ar trebui să facă una sau alta, în ultimă instanţă înseamnă că poliţia trebuie să forţeze pe consumatori să se comporte altfel decât s-ar comporta spontan. În asemenea propuneri ca: să ridicăm preţurile în agricultură, să ridicăm nivelul salariilor, să micşorăm profiturile, să reducem salariile administratorilor, acest „să” se referă în ultimă instanţă la poliţie. Cu toate acestea, autorii acestor planuri protestează pretinzând că le fac pentru libertate şi democraţie industrială.
În majoritatea ţărilor nesocialiste, sindicatelor li se acordă drepturi speciale. Li se dă voie să împiedice persoanele care nu sunt membre de sindicat să lucreze. Li se permite să declare o grevă şi, când sunt în grevă, sunt în mod virtual libere să facă uz de violenţă împotriva tuturor acelora care sunt pregătiţi să continue lucrul, adică împotriva spărgătorilor de grevă. Acest sistem atribuie un privilegiu nelimitat celor angajaţi în ramuri vitale ale industriei. Acei muncitori a căror grevă suprimă furnizarea de apă, lumină, hrană şi alte necesităţi sunt în situaţia de a obţine tot ce doresc pe socoteala restului populaţiei. Este adevărat că în Statele Unite, până în prezent, sindicatele lor au profitat ceva mai moderat de această oportunitate. Alte sindicate americane şi multe sindicate europene au fost mai puţin prudente. Se luptă să impună creşteri salariale fără să le pese de dezastrul care ar rezulta în mod inevitabil.
Intervenţioniştii nu sunt destul de ageri pentru ca să-şi dea seama că presiunea şi constrângerea sindicală sunt absolut incompatibile cu orice sistem de organizare socială. Problema sindicală nu are absolut nici un fel de legătură cu dreptul cetăţenilor de a se asocia unii cu alţii în adunări şi asociaţii; nici o ţară democratică nu neagă cetăţenilor acest drept. De asemenea, nimeni nu contestă dreptul unui om de a înceta lucrul şi de a face grevă. Singura problemă este dacă să se acorde sau să nu se acorde sindicatelor privilegiul de a recurge cu impunitate la violenţă. Acest privilegiu nu este mai puţin incompatibil cu socialismul decât cu capitalismul. Nici un fel de cooperare socială, în cadrul diviziunii muncii, nu este posibilă atunci când unor oameni sau sindicate li se acordă dreptul de a împiedica prin violenţă şi ameninţare cu violenţa alţi oameni să lucreze. Atunci când este impusă prin violenţă, o grevă în ramurile vitale de producţie sau o grevă generală sunt echivalente cu o distrugere revoluţionară a societăţii.
Un guvern abdică dacă tolerează utilizarea violenţei de către orice agenţie neguvernamentală. Dacă guvernul abandonează monopolul său de constrângere şi silire, vor rezulta condiţii anarhice. Dacă ar fi adevărat că un sistem democratic de guvernământ nu este capabil să protejeze necondiţionat dreptul fiecărui individ de a munci, în pofida ordinelor unui sindicat, democraţia ar fi condamnată. Atunci dictatura ar fi singurul mijloc de a păstra diviziunea muncii şi de a evita anarhia. Ceea ce a generat dictatura în Rusia şi în Germania a fost tocmai faptul că mentalitatea acestor naţiuni a făcut suprimarea violenţei sindicale nerealizabilă în condiţii democratice. Dictatorii au abolit grevele şi în felul acesta au frânt spinarea sindicalismului. Nu este vorba de nici un fel de greve în imperiul sovietic.
Este iluzorie credinţa că prin arbitrajul litigiilor de muncă sindicatele ar putea fi încadrate în economia de piaţă şi ar face funcţionarea lor compatibilă cu păstrarea păcii interne. Soluţionarea pe cale judecătorească a controverselor este realizabilă dacă există disponibil un pachet de reguli potrivit cărora să se poată supune judecăţii cazurile individuale. Dar dacă un asemenea cod este valabil şi prevederile sale sunt aplicate pentru a determina nivelul ratelor salariale, atunci acestea nu mai sunt fixate de piaţă, ci de cod şi de cei care legiferează cu privire la acesta. Atunci guvernul este suveran şi nicidecum consumatorii care cumpără şi producătorii care vând pe piaţă. Dacă un astfel de cod nu există, lipseşte un standard potrivit căruia să poată fi rezolvată o controversă între patroni şi salariaţi. Este zadarnic să se vorbească despre salarii „echitabile” în absenţa unui astfel de cod. Noţiunea de echitabilitate este lipsită de sens dacă nu este raportată la un standard stabilit. În practică, dacă patronii nu cedează în faţa ameninţărilor sindicale, arbitrajul este echivalent cu determinarea ratelor salariale de către arbitrii numiţi de guvern. Hotărârea autoritară peremptorie se substituie preţului pieţei. Chestiunea controversată este întotdeauna aceeaşi: guvernul sau piaţa. Nu există o a treia soluţie.
Metaforele sunt adesea foarte utile pentru elucidarea problemelor complicate, făcându-le inteligibile pentru minţile mai puţin inteligente. Dar ele ajung să inducă în eroare şi să ducă la absurdităţi dacă lumea uită că orice comparaţie este departe de a fi perfectă. Este o prostie să luăm expresii metaforice ad literam şi să deducem din interpretarea lor trăsături caracteristice ale obiectului pe care am dorit să-l facem mai uşor inteligibil prin utilizarea lor. Nu este nici un rău în faptul că economiştii au numit funcţionarea pieţei automată şi în obiceiul lor de a vorbi despre forţele anonime care acţionează pe piaţă. Ei nu puteau să anticipeze că cineva ar putea să fie atât de prost încât să interpreteze asemenea metafore literal.
Nici un fel de forţe „automate” sau „anonime” nu acţionează „mecanismul” pieţei. Singurii factori care dirijează piaţa şi determină preţurile sunt acţiunile cu finalitate ale oamenilor. Nu există nici un fel de automatism; există doar oameni care urmăresc conştient scopuri alese şi care recurg în mod deliberat la anumite mijloace pentru atingerea acestor scopuri. Nu există nici un fel de forţe mecanice misterioase; există numai voinţa fiecărui individ de a-şi satisface cererea pentru diferite bunuri. Nu există nici un fel de anonimat; există numai tu şi eu, Ionescu şi Popescu şi toţi ceilalţi. Iar fiecare dintre noi este angajat atât în producţie, cât şi în consum. Fiecare contribuie cu partea sa la determinarea preţurilor.
Dilema nu este între forţe automate şi acţiune planificată. Este între procesul democratic al pieţei, în care fiecare individ are partea sa, şi conducerea exclusivă de către un corp dictatorial. Orice ar face oamenii în economia de piaţă nu este decât executarea propriilor lor planuri. În acest sens, fiecare acţiune umană înseamnă planificare. Ceea ce pretinde cel care se numeşte pe sine planificator nu este substituirea acţiunii planificate unei stări în care lucrurile să meargă de la sine. Este înlocuirea planurilor semenilor săi cu propriul plan. Planificatorul este un dictator potenţial care vrea sa lipsească pe toţi ceilalţi oameni de puterea de a planifica şi acţiona în conformitate cu propriul lor plan. Urmăreşte un singur lucru: predominarea superiorităţii absolute şi exclusive a propriului său plan.
Nu este mai puţin eronat să se declare că un guvern care nu este socialist nu are un plan. Orice face un guvern este execuţia unui plan, adică a unui proiect. Putem să nu fim de acord cu un asemenea plan. Dar nu trebuie să spunem că nu este nici un fel de plan. Profesorul Wesley C. Mitchell a susţinut că guvernul liberal britanic „a planificat să nu aibă nici un plan”. [5] Cu toate acestea guvernul britanic din epoca liberală avea un plan bine conturat. Planul său era proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, iniţiativa liberă şi economia de piaţă. Marea Britanie a fost într-adevăr foarte prosperă în cadrul acestui plan care, potrivit profesorului Mitchell, „nu era plan”.
Planificatorii pretind că planurile lor sunt ştiinţifice şi că nu poate exista dezacord în privinţa lor printre oamenii bine intenţionaţi şi cumsecade. Însă nu există aşa ceva precum un ar trebui ştiinţific. Ştiinţa este competentă să stabilească numai ceea ce este. Nu poate niciodată să dicteze ceea ce ar trebui să fie şi ce scopuri trebuie să urmărească oamenii. Este adevărat că oamenii nu sunt de acord în judecăţile lor de valoare. Este o insolenţă din partea cuiva să-şi aroge dreptul de a respinge planurile altor oameni şi de a-i forţa să se supună planului planificatorului. Al cui plan ar trebui executat? Planurile Congresului organizaţiilor industriale sau cele ale oricărui alt grup? Planul lui Troţki sau cel al lui Stalin? Planul lui Hitler sau cel al lui Strasser?
Când oamenii erau moralmente dedicaţi ideii că în domeniul religiei trebuie adoptat un singur plan, au rezultat războaie sângeroase. Odată cu recunoaşterea principiului libertăţii religioase, aceste războaie au încetat. Economia de piaţă asigură o cooperare paşnică pentru că nu face uz de forţă împotriva planurilor economice ale cetăţenilor. Dacă un singur plan magistral se va substitui planurilor fiecărui cetăţean, trebuie să apară nesfârşite lupte. Cei care nu sunt de acord cu planul dictatorului nu au alte mijloace de a continua decât să învingă despotul prin forţa armelor.
Credinţa că un sistem de socialism planificat ar putea funcţiona în conformitate cu metodele democratice de guvernământ este o iluzie. Democraţia este legată în mod inextricabil cu capitalismul. Nu poate exista acolo unde se practică planificarea. Să ne referim la cuvintele celui mai eminent dintre susţinătorii contemporani ai socialismului. Profesorul Harold Laski a declarat că ajungerea la putere a Partidului Laburist Britanic pe calea parlamentară normală trebuie să rezulte într-o transformare radicală a sistemului de guvernământ parlamentar. O administraţie socialistă are nevoie de „garanţii” că opera de transformare n-ar fi „distrusă” prin abrogare în eventualitatea înfrângerii la urne. De aceea suspendarea constituţiei este „inevitabilă”. [6] Cât de încântaţi ar fi fost regele Charles I şi regele George III dacă ar fi avut cunoştinţă de cărţile profesorului Laski!
Sidney şi Beatrice Webb (lordul şi lady Passfield) ne spun că „în orice acţiune colectivă, o unitate loială de gândire este atât de importantă încât, dacă ceva trebuie să fie realizat, discutarea publică trebuie să fie suspendată între promulgarea deciziei şi aducerea la îndeplinire a sarcinii”. În timp ce „opera este în curs”, orice exprimare de îndoială sau chiar de teamă că planul nu va reuşi este „un act de lipsă de loialitate sau chiar de trădare.” [7] Întrucât însă procesul de producţie nu încetează niciodată şi un anumit lucru este totdeauna în curs şi există întotdeauna ceva de realizat, rezultă că un guvern socialist nu trebuie niciodată să conceadă nici o libertate de vorbire sau de exprimare în presă. „O unitate loială de gândire”, ce perifrază sonoră pentru urechile regelui Filip II şi ale inchiziţiei! În această privinţă, un alt eminent admirator al sovietelor, d-l T. G. Crowther, vorbeşte fără nici un fel de rezerve. Declară pe şleau că inchiziţia este „salutară pentru ştiinţă atunci când protejează o clasă în curs de ridicare”, [8] adică atunci când prietenii d-lui Crowther recurg la ea. S-ar putea cita sute de asemenea puncte de vedere.
În epoca victoriană, când John Stuart Mill a scris eseul său Despre libertate, asemenea vederi ca cele exprimate de profesorul Laski, d-l şi d-na Webb şi d-l Crowther erau denumite reacţionare. Astăzi ele sunt denumite „progresiste” şi „liberale”. Pe de altă parte, oamenii care se opun suspendării guvernării parlamentare şi libertăţii cuvântului şi de exprimare prin presă şi întronării inchiziţiei sunt batjocoriţi ca „reacţionari”, ca „regalişti economici” şi ca „fascişti".
Acei intervenţionişti care consideră intervenţionismul ca o metodă de înfăptuire a socialismului deplin pas cu pas sunt cel puţin consecvenţi. Dacă măsurile adoptate nu reuşesc să realizeze rezultatele binefăcătoare aşteptate şi se termină în dezastru, cer mai multă şi mai multă intervenţie guvernamentală până când guvernul va fi preluat conducerea activităţilor economice. Dar acei intervenţionişti care privesc intervenţionismul ca un mijloc de a îmbunătăţi capitalismul, şi prin aceasta de a-l păstra, sunt totalmente dezorientaţi.
În ochii acestor oameni, toate efectele nedorite şi indezirabile ale amestecului guvernamental în afaceri sunt cauzate de capitalism. Însuşi faptul că o măsură guvernamentală va fi înfăptuit o stare de lucruri care nu le place este pentru ei o justificare pentru luarea de noi măsuri. Nu reuşesc, de pildă, să înţeleagă că rolul pe care planurile monopoliste îl joacă în vremea noastră este efectul amestecului guvernamental sub forma, de exemplu, a tarifelor şi patentelor. Pledează pentru acţiune guvernamentală în vederea preîntâmpinării monopolului. Greu de imaginat o idee mai puţin realistă. Pentru că guvernele de la care pretind să lupte împotriva monopolului sunt aceleaşi guverne care sunt devotate principiului monopolului. Astfel, guvernul american „New Deal” (n.tr.: al noii orientări politice economice şi sociale) s-a lansat într-o organizare monopolistă totală a fiecărei ramuri economice americane, de către National Recovery Administration (n.tr.: administraţia pentru restabilire naţională) şi urmărea organizarea agriculturii americane ca pe un vast plan monopolist, restrângând producţia agricolă pentru a substitui preţuri de monopol preţurilor mai scăzute ale pieţei. A participat la diferite acorduri internaţionale de control al bunurilor, al căror scop nedeghizat a fost să stabilească monopoluri internaţionale pentru diferite mărfuri. Acelaşi lucru este adevărat despre toate celelalte guverne. Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice a fost de asemenea parte la aceste convenţii monopoliste interguvernamentale. [9] Aversiunea sa pentru colaborarea cu ţările capitaliste nu a fost atât de mare încât să o facă să piardă orice ocazie favorabilă pentru a promova creşterea monopolului.
Programul acestui intervenţionism autocontradictoriu este dictatura, presupusă a elibera poporul. Dar libertatea pentru care pledează susţinătorii ei este libertatea de a face lucrurile care "trebuie", adică lucrurile pe care ei înşişi le doresc să fie făcute. Nu au habar de problema economică implicată, dar nu numai atât. Le lipseşte facultatea de a gândi logic.
Cea mai absurdă justificare a intervenţionismului este oferită de către aceia care privesc conflictul dintre capitalism şi socialism ca şi cum ar fi o luptă pentru distribuirea venitului. De ce nu sunt clasele avute, cu proprietăţi, mai maleabile? De ce să nu acorde muncitorilor săraci o parte din veniturile lor ample? De ce să se opună intenţiei guvernamentale de a mări partea celor defavorizaţi, decretând rate salariale minimale şi preţuri maximale şi tăind ratele profitului şi dobânzii la un nivel mai coborât şi mai „echitabil”? Intervenţioniştii pretind că maleabilitatea în asemenea materii ar dejuca planurile revoluţionarilor radicali, păstrând capitalismul. Duşmanii cei mai răi ai capitalismului, spun ei, sunt acei doctrinari intransigenţi a căror pledoarie excesivă în favoarea libertăţii economice, a politicii de laissez-faire şi a manchesterismului zădărniceşte toate încercările de a ajunge la un compromis cu pretenţiile muncitorilor. Aceşti reacţionari adamantini sunt singurii responsabili pentru crâncenele lupte partinice şi pentru ura pe care o generează. Ceea ce este necesar este substituirea unui program constructiv în locul atitudinii pur negative a regaliştilor economici. Şi, desigur, „constructiv” în ochii acestor oameni este numai intervenţionismul.
Acest mod de a raţiona este însă în întregime greşit. Ia drept bun că diferitele măsuri guvernamentale de interferenţă în afaceri vor da acele rezultatele binefăcătoare pe care susţinătorii lor le aşteaptă de la ele. Desconsideră cu nepăsare tot ceea ce ştiinţele economice spun despre inutilitatea lor în atingerea scopurilor urmărite şi a consecinţelor inevitabile şi indezirabile pe care le au. Problema nu este dacă ratele salariale minime sunt rezonabile sau nerezonabile, ci dacă generează sau nu şomaj la o parte din cei care doresc neapărat să muncească. Calificând aceste măsuri ca drepte, intervenţioniştii nu resping criticile economiştilor la adresa utilităţii lor. Arată doar necunoaşterea problemei în discuţie.
Conflictul dintre capitalism şi socialism nu este o competiţie cu privire la dimensiunile porţiunilor repartizate între două grupe de pretendenţi, dintr-o anumită cantitate de bunuri. Este o dispută cu privire la care sistem de organizare socială serveşte cel mai bine bunăstarea oamenilor. Cei care combat socialismul nu resping socialismul pentru că invidiază beneficiile pe care muncitorii se presupune că le-ar putea trage de pe urma modului socialist de producţie. Combat socialismul tocmai pentru că sunt convinşi că va dăuna maselor prin reducerea lor la statutul de şerbi săraci, aflaţi în întregime la cheremul dictatorilor iresponsabili.
În acest conflict de păreri, toată lumea trebuie să se hotărască şi să ia poziţie precisă. Toată lumea trebuie să se declare fie de partea susţinătorilor libertăţii economice, fie de partea socialismului totalitar. Nu se poate evada din aceasta dilemă prin adoptarea unei presupuse poziţii a căii de mijloc, şi anume a intervenţionismului. Pentru că intervenţionismul nu este nici cale de mijloc, nici compromis între capitalism şi socialism. Este un al treilea sistem. Este un sistem asupra absurdităţii şi inutilităţii căruia sunt de acord nu numai toţi economiştii, ci chiar şi marxiştii.
Nu există aşa ceva precum o pledoarie „excesivă” în favoarea libertăţii economice. Producţia, pe de o parte, poate să fie dirijată prin eforturile fiecărui individ de a-şi regla conduita pentru a satisface nevoile cele mai urgente ale consumatorilor, în modul cel mai adecvat. Aceasta este economia de piaţă. Pe de altă parte, producţia poate fi dirijată prin decrete autoritare. Dacă aceste decrete privesc numai unele porţiuni izolate din structura economică, nu reuşesc să atingă scopurile urmărite, iar proprii lor susţinători nu agreează rezultatul lor. Dacă duc la înregimentare generală, înseamnă socialism totalitar.
Oamenii trebuie să aleagă între economia de piaţă şi socialism. Statul poate să păstreze economia de piaţă protejând viaţa, sănătatea şi proprietatea privată împotriva agresiunilor frauduloase sau violente, sau poate el însuşi să conducă derularea activităţilor de producţie. O agenţie anume trebuie să determine ce să se producă. Dacă aceasta n-o fac consumatorii prin intermediul cererii şi a ofertei pe piaţă, trebuie s-o facă guvernul prin constrângere.
3
Socialism şi comunism
În terminologia lui Marx şi Engels, cuvintele comunism şi socialism sunt sinonime. Sunt aplicate alternativ fără nici o deosebire între ele. Acelaşi lucru era adevărat pentru practica tuturor grupurilor marxiste şi sectelor marxiste până în 1917. Partidele politice marxiste care au considerat Manifestul Comunist ca evanghelie nemodificabilă a doctrinei lor îşi ziceau partide socialiste. Cel mai influent şi mai numeros dintre aceste partide, partidul german, a adoptat numele de Partidul Social Democratic. In Italia, în Franţa şi în toate celelalte ţări în care partidele marxiste jucau deja un rol în viaţa politică dinainte de 1917, termenul socialist a luat de asemenea locul termenului comunist. Nici un marxist nu s-a încumetat, înainte de 1917, să facă o deosebire între comunism şi socialism.
În 1875, în a sa „Critică a programului Gotha a Partidului Social Democrat German”, Marx face o deosebire între o fază inferioară (mai veche) şi alta superioară (mai recentă) a viitoarei societăţi comuniste. Dar nu a rezervat denumirea de comunism pentru faza superioară şi nici nu a denumit faza inferioară socialism, diferenţiind-o de comunism.
Una dintre dogmele fundamentale ale lui Marx este aceea că socialismul trebuie în mod necesar să vină „cu inexorabilitatea unei legi a naturii”. Producţia capitalistă zămisleşte propria sa negaţie şi întronează sistemul socialist al proprietăţii publice asupra mijloacelor de producţie. Acest proces „se execută pe sine însuşi prin acţiunea legilor inerente ale producţiei capitaliste.” [10] Este independent de voinţa lumii. [11] Este imposibil pentru oameni să-l accelereze, să-l întârzie sau să-l împiedice. Pentru că „nici un sistem social nu dispare vreodată înainte ca toate forţele productive să fi fost dezvoltate până la deplina capacitate a acestuia, iar forţe noi şi mai înalte de producţie nu apar niciodată înainte să fi fost create în sânul societăţii precedente condiţiile materiale ale existenţei lor.” [12]
Această doctrină desigur este ireconciliabilă cu propriile activităţi politice ale lui Marx şi cu învăţăturile pe care le-a propovăduit pentru justificarea acestor activităţi. Marx a încercat să organizeze un partid politic care, prin intermediul revoluţiei şi a războiului civil, să înfăptuiască tranziţia de la capitalism la socialism. Trăsătura caracteristică a partidelor de acest tip constă, în ochii lui Marx şi ai marxiştilor, în aceea că erau partide revoluţionare, invariabil branşate pe ideea acţiunii violente. Ţelul lor era să provoace o răscoală, să instaureze dictatura proletariatului şi să extermine fără milă toată burghezia. Faptele comunarzilor parizieni de la 1871 erau considerate modelul perfect al unui astfel de război civil. Răscoala de la Paris a fost, desigur, un fiasco lamentabil. Se aştepta însă ca alte răscoale, de mai târziu, să reuşească. [13]
Oricum, tacticile aplicate de partidele marxiste în diferite ţări europene se opuneau în mod ireconciliabil fiecăreia dintre aceste două varietăţi contradictorii ale învăţăturilor lui Karl Marx. Nu au avut încredere în inevitabilitatea venirii socialismului. Nu au avut încredere nici în succesul unei mişcări revoluţionare. Au adoptat metodele acţiunii parlamentare. Au solicitat voturi în campanii electorale şi şi-au trimis delegaţi în parlamente. Au "degenerat" în partide democratice. În parlamente s-au comportat la fel ca alte partide din opoziţie. În unele ţări au făcut alianţe temporare cu alte partide şi ocazional membri socialişti au făcut parte din cabinete ministeriale. Mai târziu, după sfârşitul primului război mondial, partidele socialiste au devenit supreme în multe parlamente. În unele ţări au guvernat singure, în altele în strânsă colaborare cu partidele "burgheze".
Este adevărat că aceşti socialişti domesticiţi nu au renunţat niciodată, înainte de 1917, să profeseze principiile rigide ale marxismului ortodox. Repetau fără încetare că venirea socialismului este inevitabilă. Scoteau în relief caracterul inerent revoluţionar al partidelor lor. Nimic nu putea să le stârnească mai mult mânia decât îndrăzneala cuiva de a contesta spiritul lor revoluţionar neînduplecat. Oricum, în fapt, erau partide parlamentare, la fel ca celelalte partide.
Dintr-un punct de vedere marxist corect, aşa cum a fost exprimat în scrierile mai târzii ale lui Marx şi Engels (dar nu, încă, şi în Manifestul Comunist), toate măsurile concepute să restrângă, să reglementeze şi să perfecţioneze capitalismul erau simple prostii „mici-burgheze" derivate din ignorarea legilor imanente ale evoluţiei capitaliste. Adevăraţii socialişti nu trebuie să pună nici un fel de obstacole în calea evoluţiei capitaliste. Pentru că numai deplina maturitate a capitalismului putea să ducă la înfăptuirea socialismului. Nu este numai zadarnic, dar şi dăunător intereselor proletariatului să se recurgă la asemenea măsuri. Nici chiar sindicalismul nu este un mijloc adecvat pentru îmbunătăţirea condiţiilor muncitorilor. [14] Marx nu credea că intervenţionismul ar fi în folosul maselor. Respingea energic ideea că astfel de măsuri precum rate salariale minimale, preţuri plafonate, restricţii asupra ratei dobânzilor, asigurări sociale şi aşa mai departe ar fi paşi preliminari în înfăptuirea socialismului. Urmărea abolirea radicală a sistemului salarial care poate fi realizată numai de comunism în faza sa superioară. Ar fi ridiculizat sarcastic ideea abolirii "caracterului de marfă" a muncii în cadrul unei societăţi capitaliste prin adoptarea unei legi.
Dar partidele socialiste aşa cum funcţionau în ţările europene nu erau, de fapt, mai puţin angajate în intervenţionism decât politica socială (Sozialpolitik) a Germaniei pe vremea Kaiserului şi a Americii de pe vremea New Deal-ului (n.tr.: noua orientare în politica economică şi socială a preşedintelui Roosevelt). Tocmai împotriva acestei politici şi-au orientat atacurile George Sorel şi sindicalismul. Sorel, un intelectual timid de origine burgheză, a criticat aspru „degenerarea” partidelor socialiste pe care le învinuia pentru pătrunderea intelectualilor burghezi în sânul lor. Vroia să vadă reînviat şi eliberat de sub tutela unor laşi intelectuali spiritul agresivităţii neîndurătoare, inerent în mase. Pentru Sorel, nimic nu conta, în afară de incitarea maselor la revoltă. Pleda pentru acţiune directă (action directe), adică sabotaj şi grevă generală, ca paşi iniţiali spre marea revoluţie finală. Sorel avea succes mai ales în rândurile intelectualilor snobi şi fără ocupaţie şi nu mai puţin în rândurile moştenitorilor snobi şi fără ocupaţie ai unor antreprenori bogaţi. N-a avut nici un efect perceptibil asupra mişcării maselor. Pentru partidele marxiste din Europa apuseană şi centrală nu era cu nimic mai mult decât o pacoste. Importanţa sa istorică se rezumă, în principal, la rolul pe care ideile sale l-au jucat în evoluţia bolşevismului rusesc şi a fascismului italian.
Pentru a înţelege mentalitatea bolşevicilor trebuie să ne referim din nou la dogmele lui Karl Marx. În ceea ce priveşte capitalismul, Karl Marx era pe deplin convins că acesta reprezintă doar o fază în istoria economică ce nu era limitată doar la câteva ţări avansate. Capitalismul are tendinţa să transforme toate părţile lumii în ţări capitaliste. Burghezia forţează toate naţiunile să devină capitaliste. Când va suna ceasul din urmă al capitalismului, lumea întreagă va fi în faza matură a capitalismului, coaptă pentru tranziţia spre socialism. Socialismul va apărea în acelaşi timp în toate părţile lumii.
Marx a greşit în această privinţă nu mai puţin decât în toate celelalte afirmaţii ale sale. Astăzi nici chiar marxiştii nu pot să nege şi nu neagă existenţa predominantă a unor deosebiri enorme sub raportul dezvoltării capitalismului în diferite ţări. Îşi dau seama că există multe ţări care, din punctul de vedere al interpretării marxiste a istoriei, trebuie să fie descrise ca precapitaliste. În aceste ţări, burghezia încă nu a ajuns într-o poziţie de conducere şi încă nu a aranjat scena istorică a capitalismului, care este condiţia preliminară necesară a apariţiei socialismului. Aceste ţări, prin urmare, trebuie mai întâi să-şi desăvârşească revoluţia lor burgheză şi să treacă prin toate fazele capitalismului mai înainte ca să fie vorba de transformarea lor în ţări socialiste. Singura politică pe care marxiştii pot să o adopte în aceste ţări ar fi să susţină burghezia fără condiţii, mai întâi în strădaniile lor de a lua puterea, şi apoi în speculaţiile lor capitaliste. Un partid marxist ar putea vreme îndelungată să nu aibă nici o altă sarcină decât să fie subordonat liberalismului burghez. Aceasta este singura misiune pe care materialismul istoric, aplicat consecvent, ar fi putut s-o încredinţeze materialiştilor ruşi. Ar fi fost obligaţi să aştepte liniştiţi până când capitalismul ar fi făcut ca naţiunea lor să fie coaptă pentru socialism.
Dar marxiştii ruşi nu au vrut să aştepte. Ei au recurs la o nouă modificare a marxismului, potrivit căreia o naţiune avea posibilitatea să sară peste una din fazele evoluţiei istorice. Au închis ochii la faptul că această nouă doctrină nu era o modificare a marxismului ci mai degrabă o negare a ultimei rămăşiţe care a supravieţuit în ea. A fost o întoarcere făţişă la învăţăturile socialiste premarxiste şi antimarxiste potrivit cărora oamenii erau liberi să adopte socialismul în orice moment, dacă l-ar fi considerat un sistem mai avantajos pentru binele comun decât capitalismul. Această nouă doctrină spulbera totalmente misticismul legat de materialismul dialectic şi de pretinsa descoperire marxistă a legilor inexorabile ale evoluţiei economice a omenirii.
Odată emancipaţi de determinismul marxist, marxiştii ruşi s-au văzut liberi să discute tacticile cele mai potrivite pentru realizarea socialismului în ţara lor. Nu mai erau îngrădiţi de problemele economice. Nu mai trebuia să cerceteze dacă venise timpul sau nu. Aveau numai o singură treabă de împlinit, să pună mâna pe frâele puterii.
Un grup susţinea că un succes durabil era de aşteptat numai dacă s-ar fi putut câştiga sprijinul unui număr suficient de oameni, deşi nu neapărat al majorităţii. Alt grup nu era în favoarea unei astfel de proceduri cronofage. Propuneau o lovitură de forţă. Un mic grup de fanatici trebuia să fie organizat ca avangardă a revoluţiei. O disciplină strictă şi ascultare necondiţionată faţă de şef trebuia să facă din aceşti revoluţionari profesionişti o forţă aptă de atac subit. Vor înlocui guvernul ţarist şi vor guverna ţara după metodele tradiţionale ale poliţiei ţarului.
Termenii folosiţi pentru denumirea acestor două grupe – bolşevici (majoritatea) pentru primii şi menşevici (minoritatea) pentru cei din urmă – se referă la un vot din 1903 la o adunare pentru discutarea acestor probleme tactice. Singura deosebire dintre aceste două grupuri era doar această chestiune de metode tactice. Ambele erau de acord cu scopul final: socialismul.
Ambele secte încercau să justifice punctele lor de vedere, citând pasaje din scrierile lui Marx şi ale lui Engels. Acesta este, desigur, obiceiul marxist. Iar fiecare sectă era în situaţia de a descoperi în aceste cărţi sfinte spuse care să confirme propria lor poziţie.
Lenin, şeful bolşevicilor, îşi cunoştea compatrioţii mult mai bine decât adversarii săi şi conducătorul lor, Plehanov. Spre deosebire de Plehanov, nu a făcut greşeala de a aplica ruşilor standardele naţiunilor apusene. Şi-a amintit cum nişte femei străine au uzurpat pur şi simplu puterea supremă de două ori şi au domnit liniştite o viaţă întreagă. Era conştient de faptul că metodele teroriste ale poliţiei secrete a ţarului erau reuşite şi era convins că putea să îmbunătăţească considerabil aceste metode. Era un dictator fără scrupule şi era conştient că ruşii nu aveau curajul să reziste prigoanei. Asemenea predecesorilor săi, Cromwell, Robespierre şi Napoleon, era un uzurpator ambiţios şi pe deplin convins de absenţa spiritului revoluţionar în imensa majoritate a poporului. Autocraţia Romanovilor era sortită pieirii pentru că nefericitul NicoIae II era o cârpă. Avocatul socialist Kerensky a eşuat pentru că era aliniat principiului guvernării parlamentare. Lenin a reuşit pentru că nu a ţintit la nimic altceva decât la dictatura sa personală. Iar ruşii tânjeau după un dictator, un urmaş al lui Ivan-cel-Groaznic.
Domnia lui Nicolae II nu s-a sfârşit printr-o răsturnare revoluţionară propriu-zisă. S-a prăbuşit pe câmpurile de bătălie. A rezultat anarhia pe care Kerensky nu a reuşit s-o stăpânească. O încăierare stradală în Sankt Petersburg l-a dat jos pe Kerensky. Puţin timp după aceea, Lenin a avut un optsprezece brumar al său (n. tr.: Brumar este a doua lună a calendarului republican francez, de la 22 octombrie la 20 noiembrie; 18 brumar este data la care Napoleon Bonaparte, întors din Egipt, a răsturnat Directoratul – 9 noiembrie 1799, anul III al Republicii Franceze). În ciuda terorii dezlănţuite de bolşevici, Adunarea Constituantă, aleasă prin vot universal de către bărbaţi şi femei, nu avea decât douăzeci la sută membri bolşevici. Lenin a împrăştiat Adunarea Constituant prin forţa armelor. "Interludiul" liberal de scurtă durată a fost lichidat. Rusia a trecut din mâinile inepte ale Romanovilor în cele ale unui autocrat adevărat.
Lenin nu s-a mulţumit numai cu cucerirea Rusiei. Era pe deplin convins că era predestinat să aducă fericirea socialismului tuturor naţiunilor, nu numai Rusiei. Numele oficial pe care l-a ales pentru guvernământul său – Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice – nu conţine nici o referinţă la Rusia. A fost conceput ca un nucleu al unui guvernământ mondial. Era de la sine înţeles că toţi tovarăşii străini datorau de drept supunere acestui guvernământ şi că toţi burghezii străini care îndrăzneau să opună rezistenţă erau vinovaţi de înaltă trădare şi meritau pedeapsa capitală. Lenin nu se îndoia câtuşi de puţin că toate ţările apusene erau în pragul marii revoluţii finale. Se aştepta să izbucnească de la o zi la alta.
Exista, după părerea lui Lenin, un singur grup în Europa care ar fi putut – deşi fără nici o şansă de succes – să încerce să împiedice răsturnarea revoluţionară: membrii depravaţi ai intelectualităţii („intelighenţia”) care au uzurpat conducerea partidelor socialiste. Lenin îi ura pe aceşti oameni pentru aderarea lor la procedura parlamentară şi pentru refuzul lor de a susţine aspiraţiile sale dictatoriale. Vitupera împotriva lor pentru că îi considera răspunzători pentru faptul că partidele socialiste susţinuseră efortul de război al ţărilor respective. Încă din exilul său în Elveţia, care s-a sfârşit în 1917, Lenin a început să scindeze partidele socialiste europene. Acum a înfiinţat o nouă, o a Treia Internaţională pe care a controlat-o în aceeaşi manieră dictatorială în care i-a dirijat pe bolşevicii ruşi. Pentru acest nou partid, Lenin a ales denumirea de Partid Comunist. Comuniştii aveau să combată până la moarte diferitele partide socialiste europene, aceşti „trădători socialişti”, şi aveau misiunea să aranjeze lichidarea imediată a burgheziei şi preluarea puterii de către muncitorii înarmaţi. Lenin nu făcea nici o diferenţiere între socialism şi comunism ca sisteme sociale. Ţelul pe care îl urmărea nu se numea comunism în opoziţie cu socialismul. Numele oficial al statului sovietic era Uniunea Republicilor Socialiste (nu Comuniste) Sovietice. În această privinţă, nu dorea să modifice terminologia tradiţională care considera aceşti termeni ca sinonimi. Doar că îi numea pe partizanii săi, singurii susţinători sinceri şi consecvenţi ai principiilor revoluţionare ale marxismului ortodox, comunişti, iar metodele lor, comunism pentru că dorea să-i deosebească de „trepăduşii trădători ai exploatatorilor capitalişti”, conducători social-democraţi nemernici asemenea lui Kautsky şi Albert Thomas. Aceşti trădători, spunea apăsat, se străduiau să păstreze capitalismul. Nu erau socialişti adevăraţi. Singurii marxişti adevăraţi erau aceia care respingeau denumirea de socialişti, care şi-a pierdut iremediabil bunul renume. Astfel a luat fiinţă deosebirea dintre comunişti şi socialişti. Acei marxişti care nu s-au predat dictatorului de la Moscova îşi ziceau social-democraţi sau, pe scurt, socialişti. Ceea ce îi caracteriza era credinţa că metoda cea mai potrivită pentru înfăptuirea planurilor lor de construire a socialismului, ţelul final comun atât pentru ei, cât şi pentru comunişti, era să câştige susţinerea majorităţii concetăţenilor lor. Au abandonat sloganurile revoluţionare şi au încercat să adopte metode democratice pentru preluarea puterii. Nu-şi făceau probleme dacă un regim socialist era sau nu era compatibil cu democraţia. Dar pentru înfăptuirea socialismului erau hotărâţi să aplice procedee democratice.
Comuniştii, pe de altă parte, erau în primii ani ai celei de a Treia Internaţionale ferm angajaţi faţă de principiul revoluţiei şi al războiului civil. Erau loiali numai în raport cu şeful lor rus. Eliminau din rândurile lor pe oricare suspect de supunere faţă de legile ţării sale. Complotau fără încetare şi risipeau sânge în răzmeriţe nereuşite.
Lenin nu putea să înţeleagă de ce comuniştii aveau eşecuri peste tot în afara Rusiei. Nu se aştepta la mare lucru din partea muncitorilor americani. În Statele Unite, comuniştii erau de acord că muncitorii erau lipsiţi de spirit revoluţionar pentru că erau răsfăţaţi de bunăstare şi îmbibaţi de viciul adunării banilor. Dar Lenin nu avea nici o îndoială că masele europene aveau conştiinţă de clasă şi de aceea erau pe deplin dedicaţi ideilor revoluţionare. Singurul motiv pentru care revoluţia nu fusese realizată era, după părerea sa, incompetenţa şi laşitatea conducătorilor comunişti. Îşi concedia locţiitorii într-una. Dar n-a reuşit mai bine.
În ţările anglo-saxone şi în ţările latino-americane, alegătorii socialişti îşi pun încrederea în metodele democratice. În aceste ţări, numărul oamenilor care năzuiesc serios la revoluţia comunistă este foarte mic. Majoritatea celor care îşi proclamă în mod public credinţa faţă de principiile comunismului s-ar simţi extrem de nefericiţi dacă revoluţia s-ar stârni şi le-ar pune în primejdie vieţile şi proprietăţile. Dacă armatele ruseşti ar pătrunde în ţările lor sau dacă forţe comuniste interne ar lua puterea fără a-i coopta în luptă, probabil că ar exulta în speranţa că vor fi răsplătiţi pentru ortodoxismul lor marxist. Dar în sinea lor nu tânjesc după lauri revoluţionari.
De fapt, în toţi aceşti treizeci de ani de agitaţie pasionată prosovietică, nici o ţară din afara Rusiei nu a trecut la comunism cu consimţământul propriu al cetăţenilor săi. Europa răsăriteană s-a convertit la comunism numai atunci când aranjamentele diplomatice ale politicii internaţionale de forţă au transformat-o într-o sferă de influenţă şi hegemonie rusească exclusivă. Este puţin probabil ca Germania apuseană, Franţa, Italia şi Spania să adopte comunismul dacă Statele Unite şi Marea Britanie nu profesează o politică de dezinteres diplomatic absolut. Ceea ce dă putere în aceste ţări şi în alte câteva ţări este credinţa că Rusia este mânată de un "dinamism" neabătut, în timp ce puterile anglo-saxone sunt indiferente şi nu prea preocupate de soarta lor.
Marx şi marxiştii au greşit lamentabil când au presupus că masele tânjesc după o răsturnare revoluţionară a ordinii "burgheze" a societăţii. Comuniştii militanţi sunt de găsit numai în rândurile celor care îşi câştigă existenţa din comunismul lor sau care aşteaptă ca revoluţia să promoveze ambiţiile lor personale. Activităţile subversive ale acestor complotişti de profesie sunt periculoase tocmai din pricina naivităţii celor care doar cochetează cu ideea revoluţionară. Aceşti simpatizanţi zăpăciţi şi nechibzuiţi care îşi spun "liberali" şi pe care comuniştii îi numesc "inocenţi utili", tovarăşii de drum şi chiar majoritatea membrilor de partid înscrişi oficial ar fi de-a dreptul teribil de speriaţi dacă ar descoperi într-o zi că şefii lor nu glumesc când predică răzvrătirea. Dar atunci ar fi prea târziu pentru a evita dezastrul.
Deocamdată, primejdia ameninţătoare a partidelor comuniste din occident constă în poziţia lor în probleme de politică externă. Semnul distinctiv al tuturor partidelor comuniste din ziua de azi este devotamentul lor faţă de politica externă agresivă a sovieticilor. Ori de câte ori au de ales între Rusia şi propria lor ţară, nu ezită să prefere Rusia. Principiul lor este: orice ar fi, Rusia are dreptate. Ascultă cu stricteţe toate ordinele emise de la Moscova. Când Rusia a fost un aliat al lui Hitler, comuniştii francezi au sabotat efortul de război al propriei lor ţări, iar comuniştii americani s-au opus cu pasiune planurilor preşedintelui Roosevelt de a ajuta Franţa şi Anglia în lupta lor împotriva naziştilor. Comuniştii din lumea întreagă i-au înfierat pe toţi aceia care se apărau împotriva invadatorilor germani, ca "aţâţători imperialişti la război". Dar, de îndată ce Hitler a atacat Rusia, războiul imperialist al capitaliştilor s-a schimbat peste noapte într-un război just de apărare. Ori de câte ori Stalin cucereşte încă o ţară, comuniştii justifică această agresiune ca un act de auto-apărare împotriva "fasciştilor".
În adulaţia lor oarbă a tot ceea ce este rusesc, comuniştii din Europa occidentală şi din Statele Unite depăşesc cu mult cele mai rele excese comise vreodată de şovinişti. Erau entuziasmaţi de filmele ruseşti, de muzica rusească şi de pretinsele descoperiri ale ştiinţei ruseşti. Vorbesc în termeni extatici despre realizările economice sovietice. Atribuie victoria Naţiunilor Unite faptelor de arme ale forţelor armate ruseşti. Rusia, susţin aceştia, a salvat lumea de la ameninţarea fascistă. Rusia este singura ţară liberă, în timp ce toate celelalte naţiuni sunt supuse dictaturii capitaliştilor. Numai ruşii sunt fericiţi şi se bucură de posibilitatea de a trăi o viaţă plină şi încântătoare; în ţările capitaliste imensa majoritate a oamenilor suferă de frustrare şi dorinţe neîmplinite. Întocmai cum un musulman pios tânjeşte după un pelerinaj la mormântul profetului de la Mecca, tot astfel şi un intelectual comunist consideră un pelerinaj la sfintele sanctuare de la Moscova drept evenimentul cel mai important al vieţii sale.
Cu toate acestea, deosebirea în folosirea termenilor de comunişti şi socialişti nu a afectat înţelesul termenilor de comunism şi socialism aşa cum este aplicat ţelului politicilor pe care ambele îl au în comun. De abia în 1928 programul Internaţionalei Comuniste adoptat de al şaselea congres de la Moscova [15] a început să facă deosebirea dintre comunism şi socialism (şi nu doar între comunişti şi socialişti).
Potrivit acestei doctrine noi există, în evoluţia economică omenirii, între etapa istorică a capitalismului şi cea a comunismului, o a treia etapă, şi anume aceea a socialismului. Socialismul este un sistem social bazat pe controlul public asupra mijloacelor de producţie şi pe conducerea tuturor proceselor de producţie şi distribuţie de către o autoritate centrală de planificare. În această privinţă aidoma comunismului. Dar diferă de comunism în măsura în care nu există egalitate în privinţa porţiunii alocate fiecărui individ pentru consumul său propriu. Mai există încă salarii ce se plătesc tovarăşilor, iar cuantumul acestor salarii este gradat în raport cu oportunităţile economice, în măsura în care autoritatea centrală socoteşte necesar pentru asigurarea unei producţii maxime de bunuri. Ceea ce Stalin numeşte socialism corespunde în general conceptului de "fază timpurie" a comunismului definit de Marx. Stalin păstrează termenul comunism exclusiv pentru ceea ce Marx numeşte "faza superioară" a comunismului. Socialismul, în sensul în care Stalin a folosit termenul în ultima vreme, se deplasează spre comunism, dar nu este încă în sine comunism. Socialismul se va transforma în comunism de îndată ce creşterea de bogăţie care este de aşteptat de la aplicarea metodelor socialiste de producţie va fi ridicat standardul scăzut de viaţă al maselor ruseşti la standardul mai ridicat de care se bucură, în Rusia zilelor noastre, distinşii deţinători ai funcţiilor importante. [16]
Caracterul apologetic al acestei noi practici terminologice este evident. Stalin consideră necesar să explice vastei majorităţi a supuşilor săi de ce standardul lor de viaţă este extrem de scăzut, mult mai scăzut decât acela al maselor din ţările capitaliste şi chiar mai scăzut decât acela al proletarilor din zilele domniei ţariste. Vrea să justifice faptul că salariile şi lefurile sunt inegale, că un mic grup de funcţionari superiori sovietici se bucură de toate extravaganţele pe care tehnica modernă le poate oferi, că un al doilea grup, mai numeros decât primul, dar mai puţin numeros decât clasa de mijloc din Rusia imperială, trăieşte în stil "burghez", în timp ce masele, zdrenţăroase şi desculţe, trăiesc în mahalale supra-aglomerate şi sunt prost hrănite. Pentru această stare de lucruri nu mai poate să dea vina pe capitalism. Astfel, a fost silit să recurgă la noi artificii ideologice.
Problema lui Stalin era cu atât mai arzătoare cu cât comuniştii ruşi din primele zile ale domniei lor au proclamat cu înfocare egalitatea de venituri ca principiu de pus în practică din primele clipe ale preluării puterii de către proletari. Pe lângă acestea, trucul demagogic cel mai puternic, aplicat în ţările capitaliste de către partidele comuniste sponsorizate de Rusia, era să stârnească invidia celor cu venituri mai mici împotriva celor cu venituri mai mari. Principalul argument avansat de comunişti pentru susţinerea tezei lor că naţional-socialismul lui Hitler nu era socialism veritabil ci, dimpotrivă, cea mai rea varietate de capitalism, consta tocmai în faptul că în Germania nazistă exista inegalitate a nivelului de trai.
Noua deosebire pe care Stalin o face între socialism şi comunism este în contradicţie flagrantă cu politica lui Lenin şi nu mai puţin cu dogmele propagandei partidelor comuniste din afara frontierelor Rusiei. Dar în ţara sovietelor asemenea contradicţii nu contează. Cuvântul dictatorului este hotărâtor în primă şi ultimă instanţă, şi nimeni nu este atât de nesăbuit încât să îndrăznească să facă opoziţie.
Este important să se înţeleagă bine că inovaţia semantică a lui Stalin afectează doar termenii comunism şi socialism. Nu a modificat înţelesul termenilor socialist şi comunist. Partidul bolşevic poartă aceeaşi denumire ca şi mai înainte, de comunist. Partidele rusofile din afara frontierelor Uniunii Sovietice îşi zic partide comuniste şi combat violent partidele socialiste care, în ochii lor, sunt pur şi simplu nişte trădători sociali. Dar denumirea oficială a Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice rămâne neschimbată.
4
Agresivitatea Rusiei
Naţionaliştii germani, italieni şi japonezi justificau politicile lor agresive prin lipsa de prin lipsa de Lebensraum. Ţările lor sunt relativ suprapopulate. Sunt sărac înzestrate de natură şi depind de importul de alimente şi materii prime din străinătate. Trebuie să exporte produse fabricate ca să plătească pentru aceste importuri de care au mare nevoie. Dar politicile protecţioniste practicate de ţările care produc un surplus de alimente şi materii prime îşi închid frontierele pentru produse fabricate. Lumea tinde în mod evident spre o stare de autarhie economică deplină a fiecărei naţiuni. Într-o astfel de lume se pune întrebarea: ce soartă este rezervată acelor naţiuni care nu pot nici să-şi hrănească şi nici să-şi îmbrace proprii cetăţeni din resurse interne?
Doctrina spaţiului vital (Lebensraum) al popoarelor auto-intitulate "ne-avute" scoate în evidenţă faptul că în America şi în Australia există milioane de pogoane de pământ nefolosit, mult mai fertil decât solul sterp pe care îl ară ţăranii naţiunilor ne-avute. Condiţiile naturale pentru minerit şi producţie industrială sunt de asemenea mult mai favorabile decât în ţările celor ne-avuţi. Dar ţăranii şi muncitorii germani, italieni şi japonezi nu au acces la aceste zone favorizate de natură. Legile de imigraţie ale ţărilor relativ subpopulate împiedică migraţia lor. Aceste legi ridică productivitatea marginală a muncii şi prin aceasta ratele salariale din ţările subpopulate şi le scad în ţările suprapopulate. Nivelul ridicat de trai din Statele Unite şi dominioanele britanice este plătit prin coborârea nivelului de trai în ţările aglomerate din Europa şi Asia.
Adevăraţii agresori, spun aceşti naţionalişti germani, italieni şi japonezi, sunt acele naţiuni care, cu ajutorul barierelor comerciale şi migratorii, şi-au arogat partea leului din bogăţiile naturale ale pământului. Papa însuşi (este vorba despre Pius XII, care a fost Papă între anii 1939 şi 1958 - n. ed.) a declarat că la originea războaielor mondiale stă "acel egoism calculat şi rece care tinde să stocheze materialele şi resursele economice destinate pentru uzul tuturor într-o asemenea măsură încât naţiunilor mai puţin favorizate de natură nu li se permite accesul la ele." [17] Războiul pe care l-au aprins Hitler, Mussolini şi Hirohito era din acest punct de vedere un război just, pentru că singurul său scop era să dea celor ne-avuţi ceea ce, în virtutea unui drept natural şi divin, le aparţinea.
Ruşii nu pot îndrăzni să justifice politica lor agresivă prin asemenea argumente. Rusia este o ţară relativ subpopulată. Solul său este mult mai bine înzestrat de natură decât acela al oricărei alte naţiuni. Oferă cele mai avantajoase condiţii pentru cultivarea cerealelor, fructelor, seminţelor şi plantelor de toate felurile. Rusia posedă păşuni imense şi păduri aproape inepuizabile. Are cele mai bogate resurse pentru producţia de aur, argint, platină, fier, cupru, nichel, mangan şi al tuturor celorlalte metale, precum şi de petrol. Dacă n-ar fi fost despotismul ţarilor şi nereuşita lamentabilă a sistemului comunist, populaţia sa s-ar fi bucurat încă demult de cel mai înalt nivel de trai. Cu siguranţă că nu lipsa de resurse naturale este ceea ce împinge Rusia spre cuceriri.
Agresivitatea lui Lenin a fost o excrescenţă a convingerii sale că era conducătorul revoluţiei mondiale finale. Se considera succesorul legitim al Primei Internaţionale, destinat să înfăptuiască sarcina pe care n-au reuşit s-o îndeplinească Marx şi Engels. Dangătul de înmormântare al capitalismului a sunat şi nici un fel de uneltiri capitaliste nu mai puteau întârzia exproprierea expropriatorilor. Nevoie era doar de dictatorul noii ordini sociale. Lenin era gata să preia sarcina pe umerii săi.
De pe vremurile invaziilor mongole omenirea nu a mai avut de făcut faţă unor aspiraţii atât de neclintite şi temeinice pentru supremaţia mondială nelimitată. În fiecare ţară, emisarii ruşi precum şi a cincea coloană comunistă munceau fanatic pentru pentru Anschluss-ul cu Rusia. Dar lui Lenin îi lipseau primele patru coloane. Forţele militare ruseşti erau nesemnificative în acele vremuri. Când au trecut frontierele ruseşti au fost oprite de polonezi. N-au putut să mărşăluiască mai departe spre occident. Marea campanie pentru cucerirea lumii s-a sfârşit în coadă de peşte.
Era doar vorbărie goală o discuţie despre posibilitatea sau dezirabilitatea introducerii comunismului doar într-o singură ţară. Nereuşita comuniştilor în afara frontierelor Rusiei a fost totală. Au fost obligaţi să stea acasă.
Stalin şi-a închinat toată energia pentru organizarea unei armate permanente de o mărime cum lumea nu mai văzuse niciodată înainte. Dar n-a avut mai mult succes decât avuseseră Lenin şi Troţki. Naziştii au înfrânt uşor această armată şi au ocupat cea mai importantă parte a teritoriului rusesc. Rusia a fost salvată de forţele britanice şi mai ales de cele americane. Programul american de împrumut şi închiriere a permis ruşilor să-i urmărească pe germani îndeaproape atunci când, forţaţi de lipsuri de echipament şi de ameninţarea invaziei americane, aceştia s-au retras din Rusia. În anumite momente, puteau chiar să înfrângă ariergarda naziştilor în retragere. Au putut să cucerească Berlinul şi Viena după ce avioanele americane au făcut praf apărarea germană. Iar după ce americanii au sfărâmat forţele japoneze, ruşii au putut să le înfigă liniştit pumnalul pe la spate.
Fireşte, comuniştii dinăuntrul şi din afara Rusiei şi simpatizanţii au susţinut cu pasiune că Rusia a fost aceea care i-a învins pe nazişti şi a eliberat Europa. Trec în tăcere cu vederea faptul că singurul motiv pentru care naziştii nu au putut să cucerească Moscova, Leningradul şi Stalingradul a fost lipsa lor de muniţii, aeroplane şi benzină. Blocada a fost aceea care a făcut imposibil pentru nazişti să aprovizioneze armatele lor cu echipamentele de care aveau nevoie şi să construiască pe teritoriul rusesc un sistem de transport care să poată duce aceste echipamente pe linia foarte îndepărtată a frontului. Bătălia hotărâtoare a războiului a fost bătălia Atlanticului. Marile evenimente strategice din războiul împotriva Germaniei au fost cucerirea Africii şi a Siciliei şi victoria din Normandia. Măsurat în raport cu nivelele gigantice ale acestui război, Stalingradul nu a fost cu nimic mai mult decât un succes tactic. În lupta împotriva italienilor şi a japonezilor, contribuţia Rusiei a fost nulă.
Dar prada războiului a fost însuşită de Rusia singură. Pe când celelalte Naţiuni Unite nu caută extinderi teritoriale, ruşii sunt în plină expansiune. Au anexat cele trei republici baltice, Basarabia, provincia cehoslovacă a Carpato-Rusiei, [18] o parte din Finlanda, o mare parte din Polonia şi imense teritorii în orientul îndepărtat. Pretind restul Poloniei, România, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Coreea şi China ca sferă de influenţă exclusivă a lor. Sunt nerăbdători să stabilească în aceste ţări guverne "prietene", adică guverne marionetă. Dacă Statele Unite şi Marea Britanie nu s-ar fi opus, ar fi domnit astăzi în toată Europa continentală, Asia continentală şi Africa de Nord. Numai garnizoanele britanice şi americane din Germania barează drumul ruşilor spre coastele Atlanticului.
Astăzi, nu mai puţin decât după primul război mondial, adevărata ameninţare pentru occident nu constă în puterea militară a Rusiei. Marea Britanie ar putea să respingă cu uşurinţă un atac rusesc şi ar fi curată nebunie din partea ruşilor să întreprindă un război împotriva Statelor Unite. Nu armatele ruseşti, ci ideologiile comuniste ameninţă occidentul. Ruşii o ştiu prea bine şi au încredere, nu în propria lor armată, ci în partizanii lor străini. Vor să răstoarne democraţiile dinăuntru, nu dinafară. Arma lor principală constă în uneltirile coloanei lor a cincea din diferitele ţări occidentale. Acestea constituie diviziile de elită ale bolşevismului.
Scriitorii şi politicienii comunişti din interiorul şi din exteriorul Rusiei explică politicile agresive ruseşti ca simple acţiuni de auto-apărare. Spun că nu Rusia este cea care plănuieşte agresiuni, ci, dimpotrivă, democraţiile capitaliste în descompunere. Rusia nu vrea decât să-şi apere propria independenţă. Aceasta este o metodă veche şi bine verificată de justificare a agresiunii. Ludovic XIV şi Napoleon I, Wilhelm II şi Hitler erau oamenii cei mai iubitori de pace dintre toţi. Când invadau ţări străine, o făceau doar în auto-apărare justificată. Rusia era tot atât de mult ameninţată de Estonia sau Letonia cât Germania era de Luxemburg sau Danemarca.
O excrescenţă a acestei fabule a auto-apărării este legenda cordonului sanitar. Se susţine că independenţa politică a micilor ţări vecine cu Rusia este doar un expedient capitalist, intenţionat să împiedice infectarea democraţiilor europene cu germenul comunismului. În consecinţă, se conchide că aceste mici naţiuni şi-au pierdut dreptul la independenţă. Pentru că Rusia are dreptul inalienabil să pretindă ca vecinii ei - şi de asemenea vecinii vecinilor ei - să fie cârmuiţi de guverne "prietene", altfel spus, strict comuniste. Ce s-ar întâmpla cu lumea dacă toate marile puteri ar avea aceleaşi pretenţii?
Adevărul este că nu guvernele naţiunilor democratice sunt cele care urmăresc răsturnarea actualului sistem rusesc. Nu încurajează vreo coloană a cincea în Rusia şi nu aţâţă masele ruseşti împotriva conducătorilor lor. Dar ruşii sunt preocupaţi zi şi noapte să instige tulburări în toate ţările.
Intervenţia foarte timidă şi ezitantă a Naţiunilor Unite în războiul civil rusesc nu a fost o aventură anticomunistă şi pro capitalistă. Pentru Naţiunile Unite, angrenate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu germanii, Lenin nu era pe vremea aceea decât o unealtă a duşmanilor lor de moarte. Ludendorff l-a expediat pe Lenin în Rusia pentru ca să răstoarne regimul lui Kerensky şi să provoace apostazia Rusiei. Bolşevicii s-au luptat cu forţa armelor împotriva tuturor acelor ruşi care voiau să continue alianţa cu Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite. Din punct de vedere militar, era cu neputinţă pentru naţiunile occidentale să rămână neutre în timp ce aliaţii lor ruşi se apărau cu disperare împotriva bolşevicilor. Pentru Naţiunile Unite era în joc frontul de răsărit. Cauza generalilor albi era propria lor cauză.
Odată cu terminarea războiului împotriva Germaniei în 1918, aliaţii şi-au pierdut interesul în ceea ce priveşte problemele ruseşti. Nu mai era nevoie de un front de răsărit. Nu le păsa nici cât negru sub unghie de problemele interne ale Rusiei. Îşi doreau pacea şi erau nerăbdători să termine cu bătăliile. Erau, desigur, într-o situaţie stânjenitoare, pentru că nu ştiau cum să iasă din aventura lor cu faţa curată. Generalii lor se simţeau jenaţi să abandoneze tovarăşi de arme care luptaseră cât au putut de bine pentru o cauză comună. După părerea lor, a-i părăsi pe aceşti oameni la nevoie nu era nimic altceva decât laşitate şi dezertare. Asemenea considerente de onoare militară au întârziat pentru câtva timp retragerea detaşamentelor neînsemnate şi încetarea livrărilor către albi. După ce în cele din urmă s-a făcut şi aceasta, oamenii de stat aliaţi s-au simţit uşuraţi. De atunci şi pe mai departe au adoptat o politică de strictă neutralitate cu privire la afacerile ruseşti.
A fost într-adevăr foarte regretabil că Naţiunile aliate au fost vrând-nevrând prinse în mrejele războiului civil rusesc. Ar fi fost mai bine dacă situaţia militară din 1917 şi 1918 nu le-ar fi constrâns să se amestece. Dar nu trebuie să fie trecut cu vederea faptul că abandonarea intervenţiei în Rusia era echivalentă cu eşecul final al politicii preşedintelui Wilson. Statele Unite intraseră în război pentru a face ca ”lumea să fie pregătită pentru democraţie”. Victoria l-a strivit pe Kaiser şi a substituit în Germania un guvern republican în locul autocraţiei imperiale limitate şi comparativ moderate. Pe de altă parte, a avut ca rezultat în Rusia stabilirea unei dictaturi în comparaţie cu care despotismul ţarilor ar putea fi denumit liberal. Dar aliaţii nu erau dornici să pregătească Rusia pentru democraţie aşa cum încercaseră să facă cu Germania. În definitiv, Germania Kaiserului avea parlamente, miniştri responsabili faţă de parlamente, procese cu juraţi, libertate de gândire, de religie şi de presă cu nimic mai limitate decât în occident, şi multe alte instituţii democratice. În schimb, Rusia sovietică era un despotism nelimitat.
Americanii, francezii şi britanicii nu reuşeau să vadă lucrurile sub acest aspect. Dar forţele antidemocratice din Germania, Italia, Polonia, Ungaria şi din Balcani gândeau altfel. În interpretarea naţionaliştilor din aceste ţări, neutralitatea puterilor aliate cu privire la Rusia era dovada că preocuparea lor pentru democraţie era un simplu pretext. Aceştia argumentau că aliaţii au luptat împotriva Germaniei din invidie pentru prosperitatea ei economică şi au menajat noua autocraţie rusească pentru că nu le era teamă de puterea economică rusească. Democraţia, conchideau aceşti naţionalişti, nu era nimic altceva decât un cuvânt de propagandă pentru inducerea în eroare a oamenilor naivi. Le era şi teamă ca apelul afectiv al acestui slogan să nu fie folosit într-o bună zi ca paravan pentru atacuri perfide împotriva propriei lor independenţe.
După abandonarea intervenţiei, Rusia cu siguranţă nu mai avea nici un motiv să se teamă de marile puteri occidentale. Iar sovieticii nu se temeau nici de o agresiune nazistă. Afirmaţiile contrarii, foarte populare în Europa apuseană şi în America, erau rezultatul unei totale necunoaşteri a chestiunilor germane. Ruşii, în schimb, îi cunoşteau bine pe nemţi şi pe nazişti. Citiseră Mein Kampf. Au aflat din această carte nu numai că Hitler râvnea la Ukraina, dar şi că ideea strategică de bază a lui Hitler era să se lanseze în cucerirea Rusiei numai după ce va fi anihilat o dată şi pentru totdeauna Franţa. Ruşii erau pe deplin convinşi că aşteptările lui Hitler, aşa cum erau exprimate în Mein Kampf, că Marea Britanie şi Statele Unite nu se vor angaja în acest război şi vor lăsa în mod tacit ca Franţa să fie distrusă, erau vane. Erau siguri că un astfel de nou război mondial în care şi ei, la rândul lor, îşi făceau planul să rămână neutri, se va termina cu o nouă înfrângere a germanilor. Iar înfrângerea, aşa argumentau, ar deschide în Germania - dacă nu chiar în întreaga Europă - calea bolşevismului. Stalin, încă de pe vremea republicii din Weimar, a ajutat la reînarmarea în secret a Germaniei. Comuniştii germani i-au ajutat pe nazişti atât de mult cât au putut în strădaniile lor de a submina regimul de la Weimar. În cele din urmă, Stalin a încheiat în August 1939 o alianţă deschisă cu Hitler, pentru a-i da mână liberă împotriva occidentului.
Ceea ce Stalin - la fel ca toată lumea - nu anticipase era succesul copleşitor al armatelor germane în 1940. Hitler a atacat Rusia în 1941 pentru că era pe deplin convins că nu numai Franţa, dar şi Marea Britanie erau terminate şi că Statele Unite, ameninţate pe la spate de Japonia, nu vor fi suficient de puternice să intervină cu succes în problemele europene.
Dezintegrarea imperiului hapsburgic în 1918 şi înfrângerea naziştilor în 1945 au deschis porţile Europei pentru Rusia, care este astăzi unica putere militară pe continentul european. Dar pentru ce să fie ruşii aşa de ahtiaţi după cuceriri şi anexări? Nu au, cu siguranţă, nevoie de resursele acestor ţări. Nici Stalin nu este mânat de ideea că astfel de cuceriri ar putea să-i mărească popularitatea în rândurile maselor ruseşti. Supuşii săi manifestă indiferenţă faţă de gloria militară.
Nu masele sunt acelea pe care Stalin vrea să le împace prin politica sa agresivă, ci intelectualii. Pentru că în joc este ortodoxismul marxist, baza propriu-zisă a puterii sovietice.
Intelectualii ruşi erau destul de mărginiţi pentru a absorbi modificările crezului marxist, care erau, de fapt, o abandonare a învăţăturilor esenţiale ale materialismului dialectic, cu condiţia ca aceste modificări să flateze şovinismul lor rusesc. Au înghiţit doctrina potrivit căreia sfânta Rusie ar putea sări peste una din fazele fără ieşire ale revoluţiei economice aşa cum a fost descrisă de Marx. Erau mândri să fie avangarda proletariatului şi a revoluţiei mondiale care, prin înfăptuirea socialismului mai întâi într-o singură ţară, a dat un exemplu glorios pentru toate celelalte naţiuni. Dar era imposibil să li se explice motivul pentru care celelalte naţiuni nu ajungeau din urmă Rusia. În scrierile lui Marx şi Engels, pe care nu le scapă din mâini, descoperă că părinţii marxismului considerau Marea Britanie şi Franţa, chiar şi Germania, a fi ţările cele mai avansate în civilizaţie şi în evoluţia capitalismului. Aceşti studenţi ai universităţilor marxiste ar putea fi prea obtuzi pentru a înţelege doctrinele economice şi filosofice ale evangheliei marxiste. Dar nu sunt atât de obtuzi încât să nu vadă că Marx considera ţările occidentale mult mai avansate decât Rusia.
Apoi, unii dintre aceşti studenţi la statistică şi economie politică ar putea începe să suspecteze că nivelul de viaţă al maselor este mult mai ridicat în ţările capitaliste decât în propria lor ţară. Cum este posibil acest lucru? De ce sunt condiţiile mult mai favorabile în Statele Unite care - deşi cele mai avansate în producţia capitalistă - sunt cele mai înapoiate în trezirea conştiinţei de clasă a proletarilor?
Deducţia din aceste fapte pare de neocolit. Dacă cele mai avansate ţări nu adoptă comunismul şi o duc relativ bine sub capitalism, iar comunismul este limitat la o ţară pe care Marx o considera înapoiată şi nu înfăptuieşte bogăţie pentru toţi, nu este poate corectă interpretarea potrivit căreia comunismul este o trăsătură caracteristică a ţărilor înapoiate şi rezultă în sărăcie generală? Oare n-ar trebui ca unui patriot rus să-i fie ruşine de faptul că ţara sa este dedicată acestui sistem?
Asemenea gânduri sunt foarte periculoase într-o ţară despotică. Oricine ar îndrăzni să le exprime ar fi lichidat fără cruţare de N.K.V.D. Dar, chiar şi neexprimate, se găsesc pe vârful limbii oricărui om inteligent. Tulbură somnul demnitarilor supremi şi poate chiar pe cel al marelui dictator. Are, cu siguranţă, puterea să strivească pe oricine i s-ar împotrivi. Dar considerente de oportunitate fac să nu fie recomandabilă eradicarea tuturor oamenilor cu judecată şi conducerea ţării numai cu netoţi şi capete seci.
Aceasta este adevărata criză a marxismului rusesc. Fiecare zi ce trece fără a aduce revoluţia mondială o agravează. Sovieticii trebuie să cucerească lumea, altfel sunt ameninţaţi în propria lor ţară de a pierde loialitatea oamenilor inteligenţi. Grija faţă de starea ideologică a celor mai pătrunzătoare minţi ale Rusiei a împins Rusia lui Stalin către agresiune făţişă.
5
Erezia lui Troţki
Doctrina dictatorială, aşa cum este propovăduită de bolşevicii ruşi, de fasciştii italieni şi de naziştii germani, implică tacit că nu poate fi nici un fel de discuţie în contradictoriu cu privire la cine trebuie să fie dictatorul. Forţele mistice care dirijează cursul evenimentelor istorice desemnează conducătorul providenţial. Toţi oamenii de bună credinţă trebuie să se supună decretelor de nepătruns ale istoriei şi să se plece în faţa tronului pe care stă omul hărăzit de soartă. Cei care refuză să o facă sunt eretici, ticăloşi abjecţi care trebuie să fie "lichidaţi".
În realitate, puterea dictatorială este înşfăcată de acel candidat care reuşeşte să extermine la timp pe toţi rivalii şi pe ajutoarele lor. Dictatorul îşi croieşte calea către puterea supremă măcelărindu-şi concurenţii. Îşi păstrează poziţia masacrând pe toţi cei care ar putea eventual să-l concureze. Istoria tuturor despotismelor orientale stă mărturie la aceasta şi se coroborează cu experienţa dictaturilor contemporane.
Când Lenin a murit în 1924, Stalin l-a înlocuit pe cel mai periculos rival al său, pe Troţki. Acesta a scăpat fugind în străinătate, unde a petrecut ani de zile peregrinând prin diferite ţări din Europa, Asia şi America, fiind în cele din urmă asasinat în capitala Mexicului. Stalin a rămas conducătorul absolut al Rusiei.
Troţki era un intelectual de tip marxist ortodox. Ca atare, a încercat să reprezinte cearta sa cu Stalin ca pe un conflict de principii. A încercat să construiască o doctrină Troţki deosebită de doctrina Stalin. A înfierat politicile lui Stalin ca pe nişte apostazii de la sfânta moştenire a lui Marx şi Lenin. La fel a replicat şi Stalin. De fapt însă conflictul era o rivalitate între doi oameni şi nu unul de idei şi principii potrivnice. Existau şi nişte dezacorduri minore cu privire la metodele tactice. Dar în toate problemele esenţiale Stalin şi Troţki erau de acord.
Troţki trăise mulţi ani, înainte de 1917, în ţări străine şi era într-o oarecare măsură familiar cu principalele limbi vorbite de popoarele occidentale. Poza ca expert în afaceri internaţionale. De fapt nu ştia nimic despre civilizaţia, ideile politice şi condiţiile economice occidentale. Ca exilat rătăcitor, s-a mişcat aproape exclusiv în cercurile tovarăşilor săi de exil. Singurii străini pe care îi întâlnise ocazional în cafenele şi cluburi din Europa Centrală şi Occidentală erau doctrinari radicali excluşi de la realitate prin prejudecăţile lor marxiste. Lecturile sale principale erau cărţi şi reviste marxiste. Dispreţuia orice alt fel de scrieri ca literatură "burgheză". Era în mod absolut incapabil să vadă evenimentele din orice alt unghi decât cel al marxismului. Asemenea lui Marx, era gata să interpreteze orice grevă mare şi orice mică răzmeriţă ca semn al declanşării marii revoluţii finale.
Stalin era un georgian nu prea cult. Nu avea nici cea mai vagă idee despre vreo limbă apuseană. Nu cunoştea nici Europa, nici America. Chiar şi realizările sale ca autor marxist sunt discutabile. Dar tocmai faptul că, deşi era un susţinător ferm al comunismului, nu era îndoctrinat cu dogme marxiste, îl făcea superior lui Troţki. Stalin nu era amăgit de tezele false ale marxismului dialectic. Confruntat cu o problemă, nu căuta o interpretare în scrierile lui Marx şi Engels. Avea încredere în bunul lui simţ. Era suficient de raţional ca să-şi dea seama de faptul că politica revoluţiei mondiale inaugurată de Lenin şi Troţki în 1917 eşuase complet în afara graniţelor Rusiei.
În Germania, comuniştii conduşi de Karl Liebknecht şi Rosa Luxemburg au fost reprimaţi de către detaşamente din armata regulată şi de către voluntarii naţionalişti, într-o bătălie sângeroasă desfăşurată în ianuarie 1919 pe străzile din Berlin. Preluarea puterii la Munchen în primăvara anului 1919 şi răzmeriţa Hölz (n.ed.:Revolta Hölz a fost o răzmeriţă comunistă în Germania, Martie 1921 în Mansfeldischen, condusă de un veteran din primul război mondial, numit Max Hölz (1889-1933). Hölz a fost condamnat la închisoare pe viaţă în urma revoltei, a fost amnistiat în 1928, după care a părăsit Germania cu destinaţia Uniunea Sovietică.) din martie 1921 s-au sfârşit de asemenea dezastruos. În Ungaria, în 1919, comuniştii au fost înfrânţi de Horty şi Gömbös şi de armata română. În Austria, diferite comploturi comuniste au eşuat în 1915 şi 1919; iar o răscoală violentă a fost uşor reprimată în iulie 1927 de către poliţia din Viena. În Italia, în 1920, ocuparea fabricilor a fost un eşec total. În Franţa şi în Elveţia propaganda comunistă părea să fie foarte puternică în primii ani după armistiţiul din 1918; dar s-a evaporat foarte curând. În Marea Britanie, în 1926, greva generală declanşată de sindicatele laburiste s-a încheiat într-un eşec lamentabil.
Troţki era orbit într-atâta de ortodoxismul său încât refuza să admită că metodele bolşevice dăduseră greş. Stalin, în schimb, şi-a dat seama prea bine. N-a abandonat ideea instigării la revoluţie în ţări străine şi a cuceririi întregii lumi pentru soviete. Dar îşi dădea foarte bine seama de faptul că era necesar să amâne agresiunea pentru câţiva ani şi să recurgă la metode noi pentru punerea ei în execuţie. Troţki nu avea dreptate acuzându-l pe Stalin că sugrumă mişcarea comunistă din afara Rusiei. Ceea ce Stalin făcea, în realitate, era să aplice alte metode pentru atingerea unor ţeluri pe care le urmărea în comun cu toţi ceilalţi marxişti.
Ca exeget al dogmelor marxiste, Stalin era cu siguranţă mai slab decât Troţki. Dar îşi întrecea cu mult rivalul ca politician. Bolşevismul datorează succesele sale în politicile mondiale lui Stalin, nicidecum lui Troţki.
În domeniul politicilor interne, Troţki a recurs la trucurile tradiţionale bine verificate pe care marxiştii le-au aplicat întotdeauna, criticând măsurile socialiste adoptate de alte partide. Orice făcea Stalin nu era socialism şi comunism veritabil, ci, dimpotrivă, exact contrariul, o pervertire monstruoasă a principiilor măreţe ale lui Marx şi Lenin. Toate trăsăturile caracteristice dezastruoase ale controlului public al producţiei şi distribuţiei, aşa cum au apărut în Rusia, potrivit interpretării lui Troţki, erau rezultatul politicilor lui Stalin. Nu erau consecinţe inevitabile ale metodelor comuniste. Erau fenomene însoţitoare ale stalinismului, nicidecum ale comunismului. Era exclusiv vina lui Stalin faptul că o birocraţie iresponsabilă absolutistă era suverană, că o clasă de oligarhi privilegiaţi se bucurau de belşug în timp ce masele erau aproape muritoare de foame, că un regim terorist a executat vechea gardă a revoluţionarilor şi a condamnat milioane de oameni la muncă de sclavi în lagăre de concentrare, că poliţia secretă era omnipotentă, că sindicatele erau neputincioase, că masele erau lipsite de toate drepturile şi libertăţile. Stalin nu era un campion al societăţii egalitare fără clase. Era un pionier al întoarcerii la metodele cele mai rele ale conducerii şi dominării de clasă. O nouă clasă conducătoare formată din aproximativ zece la sută din populaţie oprima şi exploata fără cruţare imensa majoritate a proletarilor care munceau din răsputeri.
Troţki nu ştia să explice cum au putut să fie înfăptuite toate acestea de un singur om şi de câţiva linguşitori ai acestuia. Unde erau acele "forţe productive materiale", mult discutate în materialismul istoric marxist, care - independent de voinţa indivizilor - determină cursul evenimentelor omeneşti "cu inexorabilitatea unei legi a naturii"? Cum a fost posibil ca un singur om să fie în situaţia de a putea modifica "superstructura politică şi juridică" ce este fixată în mod unic şi inalterabil de structura economică a societăţii? Chiar şi Troţki a fost de acord că în Rusia nu mai exista proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. În imperiul lui Stalin, producţia şi distribuţia sunt în întregime controlate de "societate". Este o dogmă fundamentală a marxismului faptul că suprastructura unui astfel de sistem trebuie în mod necesar să fie fericirea paradisului terestru. În doctrinele marxiste nu este loc pentru o interpretare care ar plasa asupra indivizilor răspunderea unui proces degenerativ care ar putea să transforme binecuvântarea controlului public asupra afacerilor într-o nefericire. Un marxist consecvent - în cazul când consecvenţa ar putea fi compatibilă cu marxismul - va trebui să admită că sistemul politic al lui Stalin era suprastructura necesară a comunismului.
Toate punctele esenţiale din programul lui Troţki erau în perfectă concordanţă cu politicile lui Stalin. Troţki pleda pentru industrializarea Rusiei. Către aceasta tindeau planurile cincinale ale lui Stalin. Troţki pleda pentru colectivizarea agriculturii. Stalin a înfiinţat colhozurile şi i-a lichidat pe chiaburi. Troţki a fost în favoarea organizării unei armate mari. Stalin a organizat o astfel de armată. Iar pe vremea când era încă la putere, Troţki nu a fost un prieten al democraţiei. Era, dimpotrivă, un susţinător fanatic al oprimării tuturor "sabotorilor". Este adevărat însă că n-a anticipat faptul că dictatorul ar putea să-l considere pe el, Troţki, autorul manifestelor marxiste şi veteran al glorioasei exterminări a Romanovilor, cel mai ticălos dintre sabotori. La fel ca toţi ceilalţi susţinători ai dictaturii, presupunea că el însuşi sau unul dintre prietenii săi intimi va fi dictatorul.
Troţki era un critic al birocratismului. Dar n-a sugerat nici o altă metodă pentru conducerea afacerilor într-un sistem socialist. Nu există nici o altă alternativă pentru afacerile private în căutare de beneficii decât conducerea birocratică. [19]
Adevărul este că Troţki îi găsea un singur cusur lui Stalin: şi anume că el, Stalin, era dictatorul şi nu el însuşi, Troţki. În vrajba dintre ei amândoi aveau dreptate. Stalin avea dreptate susţinând că regimul său era întruchiparea principiilor socialiste. Troţki avea dreptate afirmând că regimul lui Stalin făcuse din Rusia un iad.
Troţkismul nu a dispărut în întregime odată cu moartea lui Troţki. Boulangerismul în Franţa, de asemenea, a supravieţuit pentru câtăva vreme după sfârşitul generalului Boulanger. Au mai rămas încă, în Spania, carlişti, deşi descendenţa lui Don Carlos se stinsese. Astfel de sisteme postume sunt bineînţeles condamnate la pieire.
Dar în toate ţările există oameni care, deşi ei înşişi sunt fanatici devotaţi ideii de planificare generală, adică ideii de proprietate publică asupra mijloacelor de producţie, se sperie atunci când sunt confruntaţi cu adevărata faţă a comunismului. Aceşti oameni sunt dezamăgiţi. Visează la o grădină a paradisului. Pentru ei, comunismul sau socialismul înseamnă o viaţă uşoară în bogăţie şi deplina satisfacere a tuturor libertăţilor şi plăcerilor. Nu reuşesc să-şi dea seama de contradicţiile inerente în imaginea pe care şi-o fac despre societatea comunistă. Au înghiţit pe nemestecate toate fanteziile demente ale lui Fourier şi toate absurdităţile lui Veblen. Cred cu convingere în afirmaţiile lui Engels, potrivit cărora socialismul va fi o ţară a libertăţilor nelimitate. Condamnă capitalismul pentru tot ceea ce nu le place, şi sunt pe deplin convinşi că socialismul îi va scăpa de toate relele. Atribuie propriile lor eşecuri şi frustrări lipsei de echitate a acestui sistem competitiv "dement" şi se aşteaptă ca socialismul să le atribuie acea poziţie superioară, remunerată cu venituri mari, ce li se cuvine de drept. Sunt nişte cenuşărese tânjind după prinţul salvator care le va recunoaşte meritele şi calităţile. Pentru aceştia, ura împotriva capitalismului şi adorarea comunismului sunt o consolare. Îi ajută să-şi ascundă faţă de ei înşişi propria lor inferioritate şi să dea vina pe "sistem" pentru propriile lor defecte.
Pledând în favoarea dictaturii, oamenii de felul acesta pledează pentru dictatura propriei lor clici. Cerând planificare, au totdeauna în minte propriul lor plan, nu pe cel al altora. Nu vor admite niciodată că un regim socialist sau comunist este socialism sau comunism adevărat şi veritabil, dacă nu le atribuie poziţiile cele mai înalte şi salariile cele mai mari. Pentru ei, trăsătura esenţială a comunismului adevărat şi veritabil este aceea că toate treburile sunt conduse după propria lor voinţă şi că toţi cei care nu sunt de acord vor fi constrânşi cu mână forte să se supună.
De fapt, majoritatea contemporanilor noştri sunt plini de idei socialiste şi comuniste. Aceasta însă nu înseamnă că sunt unanimi în propunerile lor pentru socializarea mijloacelor de producţie şi pentru controlul public al producţiei şi al distribuţiei. Dimpotrivă. Fiecare gaşcă socialistă se opune cu fanatism planurilor tuturor celorlalte grupuri socialiste. Diferitele secte socialiste se luptă crâncen unele cu altele.
Dacă soarta lui Troţki şi problema similară a lui Gregor Strasser din Germania nazistă ar fi cazuri izolate, n-ar fi nevoie să ne ocupăm de ele. Dar nu sunt incidente întâmplătoare. Sunt cazuri tipice. Studiul lor scoate la lumină cauzele psihologice atât ale popularităţii socialismului, cât şi ale imposibilităţii de a-l realiza.
6
Punerea în libertate a demonilor
Istoria omenirii este istoria ideilor. Pentru că acţiunile oamenilor sunt îndrumate de idei, teorii şi doctrine, care determină ţelurile finale către care tind oamenii precum şi de alegerea mijloacelor folosite pentru atingerea acestor ţeluri. Evenimentele senzaţionale care trezesc simţămintele şi captează interesul observatorilor superficiali sunt simple traduceri în fapt ale schimbărilor ideologice. Nu există astfel de lucruri precum transformări covârşitoare, abrupte, în chestiunile omeneşti. Ceea ce se numeşte, în termeni mai degrabă eronaţi, un "punct de cotitură în istorie" este ieşirea în scenă a unor forţe care operau deja de multă vreme în spatele scenei. Noi ideologii, care încă de multă vreme le înlocuiseră pe cele vechi, se scutură de ultimul văl şi chiar oamenii cei mai limitaţi îşi dau seama de schimbările pe care nu le observaseră mai înainte.
În acest sens, luarea puterii de către Lenin în octombrie 1917 a fost în mod cert un punct de cotitură. Dar sensul acestuia a fost diferit de cel pe care comuniştii i-l atribuiau.
Victoria sovietelor a jucat doar un rol minor în evoluţia către socialism. Politicile pro-socialiste ale ţărilor industrializate din centrul şi apusul Europei au avut o însemnătate mult mai mare din acest punct de vedere. Schema asigurărilor sociale a lui Bismark a fost un pas mult mai semnificativ de pionierat pe calea către socialism decât a fost exproprierea industriilor înapoiate ruseşti. Căile ferate naţionale prusace constituie sigurul exemplu de întreprindere condusă de stat care cel puţin pentru câtva vreme a evitat eşecul financiar. Britanicii adoptaseră încă dinainte de 1914 părţi din sistemul german de securitate socială. În toate ţările industrializate, guvernele erau angajate în politici intervenţioniste care, prin forţa lucrurilor, trebuiau să rezulte în ultimă instanţă în socialism. În timpul războiului, cele mai multe dintre aceste state s-au apucat de ceea ce a fost denumit socialism de război. Programul german Hindenburg care, desigur, nu a putut să fie executat în întregime din cauza înfrângerii Germaniei nu a fost cu nimic mai puţin radical, dar a fost cu mult mai bine conceput decât mult comentatele planuri cincinale ruseşti.
Pentru socialiştii din ţările predominant industriale din occident, metodele ruseşti nu puteau fi de nici un folos. Pentru aceste ţări, producţia de fabricate pentru export era indispensabilă. Nu puteau adopta sistemul rusesc de autarhie economică. Rusia nu a exportat niciodată fabricate în cantităţi demne de menţionat. Sub regimul sovietic, s-a retras aproape în întregime de pe piaţa mondială a cerealelor şi materiilor prime. Nici măcar socialiştii fanatici n-aveau încotro şi trebuiau să admită că occidentul nu avea nimic de învăţat de la ruşi. Este evident că realizările tehnologice cu care se împăunau bolşevicii erau doar imitaţii stângace ale unor lucruri realizate în occident. Lenin a definit comunismul ca "puterea sovietică plus electrificare". Acum, fie zis că electrificarea în mod cert nu era de origine rusească, iar naţiunile occidentale întrec Rusia în domeniul electrificării nu mai puţin decât în oricare alt domeniu industrial.
Adevărata semnificaţie a revoluţiei leniniste constă în faptul că era aplicarea generalizată a principiului violenţei fără limite şi a oprimării totale. Era negarea tuturor idealurilor politice care au îndrumat evoluţia civilizaţiei occidentale timp de trei mii de ani.
Statul şi guvernul sunt mecanismul social al constrângerii şi reprimării sociale violente. Un astfel de mecanism, care este puterea poliţiei, este indispensabil pentru menţinerea ordinii publice şi împiedicarea indivizilor şi bandelor antisociale de a distruge cooperarea socială. Prevenirea şi reprimarea violentă a activităţilor antisociale sunt în beneficiul societăţii în ansamblul ei şi al fiecăruia dintre membrii săi. Dar violenţa şi oprimarea sunt totuşi rele care corup pe cei însărcinaţi cu aplicarea lor. Este necesar să fie restrânsă puterea celor care guvernează ca să nu devină despoţi absoluţi. Societatea nu poate exista fără un aparat de constrângere prin forţă. Dar nici nu poate să existe dacă deţinătorii puterii sunt tirani iresponsabili, liberi să provoace vătămarea celor care nu sunt pe placul lor.
Funcţia socială a legilor este să curme bunul plac al poliţiei. Supremaţia dreptului restrânge pe cât posibil bunul plac al poliţiştilor. Limitează strict puterile lor discreţionare şi, în felul acesta, atribuie cetăţenilor o sferă în interiorul căreia sunt liberi să acţioneze fără să fie frustraţi de amestecul din partea autorităţilor.
Libertatea întotdeauna înseamnă neamestec din partea poliţiei. În natură nu există aşa ceva precum libertatea. Există numai rigiditatea de granit a legilor naturii cărora omul trebuie să li se supună fără condiţii dacă vrea să-şi atingă scopurile. Libertate n-a existat nici în condiţiile paradiziace imaginare care, potrivit trăncănelilor lipsite de orice bază ale multor scriitori, a precedat stabilirea legăturilor sociale. Acolo unde nu există nici o cârmuire, fiecare este la cheremul vecinului său mai puternic. Libertatea poate fi realizată numai în sânul unui stat constituit, capabil să împiedice un tâlhar să fure şi să ucidă semenii mai slabi. Căci numai domnia legii este singura care poate să împiedice pe cârmuitori să se transforme în cei mai răi tâlhari.
Legile stabilesc norme acţiunii legitime. Fixează procedurile necesare pentru abrogarea sau modificarea unor legi existente şi pentru legiferarea unor legi noi. De asemenea, stabilesc procedurile necesare pentru aplicarea legilor în anumite cazuri, interpretarea legilor. Stabilesc instanţe şi tribunale. În felul acesta au grijă să evite situaţii în care indivizii sunt la cheremul cârmuitorilor.
Oamenii muritori sunt predispuşi la eroare, iar legiuitorii şi judecătorii sunt oameni muritori. Se poate întâmpla în repetate rânduri ca legi în vigoare sau interpretarea lor de către instanţe să împiedice organele executive de a recurge la anumite măsuri care ar putea fi binefăcătoare. Nu va fi însă nici o pagubă. Dacă legiuitorii îşi dau seama de deficienţa unei legi în vigoare, o pot modifica. Desigur, nu este bine ca uneori un criminal să scape de pedeapsă pentru că a rămas o fisură în lege sau pentru că procurorul a neglijat unele formalităţi. Dar este un rău minor în comparaţie cu consecinţele puterii discreţionare nelimitate din partea unui despot "binevoitor".
Tocmai acesta este argumentul pe care indivizii antisociali nu-l recunosc. Aceşti oameni condamnă formalismul procesului de aplicare a legii. De ce, adică, legile să împiedice guvernul de a recurge la măsuri binefăcătoare? Supremaţia legii în locul operativităţii nu înseamnă oare fetişism curat? Ei reclamă substituirea statului providenţă (Wohlfahrsstaat) în locul statului de drept (Rechtsstaat). În acest stat providenţă, un guvern patern ar trebui să înfăptuiască acele lucruri pe care le consideră binefăcătoare pentru binele obştesc. Nici un fel de "scripte" nu trebuie să stingherească un conducător luminat în strădaniile sale de a promova binele obştesc. Toţi opozanţii trebuie să fie zdrobiţi fără milă ca să nu zădărnicească acţiunea binefăcătoare a guvernului. Nici un fel de formalităţi fără conţinut nu trebuie să-i mai protejeze faţă de binemeritata lor pedeapsă.
Se obişnuieşte ca punctul de vedere al susţinătorilor statului providenţă să fie numit "social", spre deosebire de cel "individualist" şi "egoist" al campionilor supremaţiei dreptului. De fapt însă susţinătorii statului provid