De ce ajung vamesii, falsificatorii & satanistii in frunte

Cristian Comănescu

Vestea buna este ca documentarul cu vamesii & falsificatorii victoriosi in competitia politica mentionat mai jos de Ron Paul a devenit disponibil si in romaneste.

Episodul cu ‘chipurile’ din versiunea americana este aici.

Vestea mai putin buna este, conform principiului “odata instituit statul, pe termen lung competitia politica tinde sa-i propulseze pe cei mai rai in frunte”, ca ne putem astepta (a priori) ca in varful piramidei vamesilor & falsificatorilor sa gasim satanisti de felul celor descrisi aici: http://educate-yourself.org/mc/mcsvaliinterviewpt1.shtml

Fiindca, dupa cum explica Vlad Topan:

In sfera mijloacelor economice opereaza competitia economica, iar aceasta – in lumina principiului avantajului comparativ al lui David Ricardo – nu are atât scopul eliminarii „perdantilor” din arena sociala, cât (re)asezarea permanenta a fiecaruia la locul potrivit lui in structura sociala a productiei. In sfera mijloacelor politice – adica in arena politica sau spatiul public inteles ca spatiu „de stat” – opereaza competitia politica. Aceasta presupune abilitati cu totul diferite de cele cerute intreprinzatorilor pe piata, precum: ralierea unei parti din electorat in spatele unui proiect care presupune implicit spolierea altei parti a electoratului, gasirea de noi pretexte pentru interventia guvernamentala si „vinderea” lor cu succes audientei publice, maximizarea comisioanelor si rentelor posibil de extras din pozitii cu putere de decizie etc. De acest tip sunt „competentele” care dau „avantaj competitiv” unui actor politic, iar problema trebuie vazuta in dinamica: sunt câstigatori ai competitiei politice cei mai buni la toate acestea. Si cum, in ultima instanta, cei mai „tari” in competitia politica sunt condamnati in a forta (tocmai pentru a lua fata concurentilor) limitele de rezistenta ale societatii private din care extrag resurse, intreaga ordine sociala se poate prabusi.

Sau:

Înţelegerea corectă a dinamicii intervenţionismului trebuie să treacă dincolo de ideea unei dinamici simple, cu „pas constant” (de tipul „o intervenţie atrage altă intervenţie, care atrage altă intervenţie” şi tot aşa). Lucrurile arată, mai degrabă, ca balaurul cu şapte capete din basmele populare româneşti, care ascunde în spatele fiecărui cap alte şapte ş.a.m.d. În plus, stimulentele agravează problema: ia naştere o veritabilă „competiţie politică” (sau în utilizarea mijloacelor politice), care premiază priceperea în a identifica noi pretexte de a interveni, în a convinge opinia publică şi partenerii sau adversarii politici că e oportună mai degrabă cumularea intervenţiilor, decât eliminarea lor, în a înşela, manipula, şantaja etc. Totul desfăşurându-se după logica ce – în termeni hayekieni – îi aduce în frunte pe „cei mai răi”; unde ideea de „cei mai răi” nu trebuie nici ea înţeleasă static, de la o generaţie de politicieni la alta, şi nici chiar în cadrul aceleiaşi generaţii: „cei răi” sunt nevoiţi să se menţină în frunte perfecţionându-se permanent (varianta a priori cea mai plauzibilă fiind aceea că, în orice moment, fruntaşii arenei politice sunt mai degrabă „surprinzător de răi”). Dinamica intervenţionismului poate fi sugerată (cu disclaimer-ul de rigoare, datorat mecanicismului metaforei) mai degrabă printr-o paralelă cu mişcarea uniform accelerată (sau chiar accelerat accelerată) din fizică, decât cu cea rectilinie uniformă.

Sau, inca, dupa cum am mai notat si eu:

Complementar economicului, nivelul etic este cheia bunei înţelegeri a unuia din cele mai insidioase mecanisme degenerative de parazitare a societăţii, de către un parteneriat etatist-bancar, selectat în “jocul competiţiei politice ca metodă de descoperire” a celor mai apţi pentru controlul şi dezvoltarea lucrativă a pârghiilor agresiunii instituţionalizate. Politicul este domnia legislaţiei celor fărădelege, progresând împotriva naturii, în cazul de faţă pe linia adagiului: “Permiteţi-mi să emit şi să controlez banii unei ţări şi [în rest] nu-mi pasă cine îi face legile.”

Acest tip de lectură face joncţiunea între teorema non-neutralităţii monedei, datorată lui Ludwig von Mises (este vorba de efectele perverse asupra structurii preţurilor şi previzibil părtinitoare asupra structurii averilor, inerente oricăror aşa-zise “politici monetare”) şi versiunea originară, clasic-liberală a teoriei exploatării , care demontează mecanismele spolierii legalizate a societăţii de către clasa “politică” şi acoliţii ei, prin iniţierea şi perpetuarea sistematică a violenţei fizice împotriva producătorilor şi comercianţilor paşnici.

Corelând admirabil aceste perspective, Rothbard arată pe larg cum anume procesul de selecţie firească al ordinii proprietăţii private generează o monedă-marfă globală sănătoasă (istoric moneda-aur), optimă ca instrument de calcul economic raţional şi de coordonare antreprenorială a unui sistem complex de diviziune a muncii. Aceasta nu poate fi apoi dislocată decât printr-o serie cumulativă de încălcări neîntrerupte ale dreptului la proprietate privată. Pe scurt, etapele mai importante ar fi monopolizarea coercitivă a baterii de monedă, degradarea conţinutului monedei-aur şi redefinirea ei ca o simplă denominaţie, în loc de o greutate specifică de metal preţios, impunerea legilor de tip “legal tender”, care silesc acceptarea în tranzacţii a monedei “oficiale”, legiferarea sistemelor bancare cu rezerve fracţionare, ce implică o confuzie deliberată între depozite şi împrumuturi, cartelizarea sistemului bancar sub auspiciile statului, retragerea monedei-marfă – a aurului – din circulaţie şi renegarea formală de către alianţa etatist-bancară a obligaţiilor sale contractuale, de acoperire 100% a depozitelor şi rambursare la cerere a certificatelor de depozit.

La capătul drumului se află invarianţii uzurpării aurului şi ai monopolizării de către stat a sistemului bancar: O lume a monedei şi a creditelor create din nimic, prin manipulare politică dinafara pieţei. O lume a inflaţiei permanente, întreţinute de stat pentru extragerea fluxului de venituri necesar proliferării sale şi a partenerilor săi, pe seama tuturor celorlalţi. O lume a instabilităţii bancare şi a fluctuaţiilor economice imputabile expansionismului monetar. O lume ameninţată cu prăbuşirea completă a monedei în ororile hiperinflaţiei, după modelul german din 1923, repetat în câteva rânduri de potentaţii lumii a treia, grăbiţi să stoarcă un maximum în cel mai scurt timp posibil. O lume în care, fie că se lasă spoliat fără “anestezie”, fie că se îndulceşte de iluzia ambalată democratic a împărţirii “prăzii”, publicul ignoră sistematic alternativa etic şi economic raţională, a monedei naturale…

Sau

Întrebarea care se pune de fapt, odată instituită spolierea legalizată prin apariţia oricărui stat, nu este dacă există exploatare, ci cine pe cine exploatează mai mult şi mai repede, după cum se arată mai jos. Răspunsul îl furnizează dinamica rivalităţii politice, procedura „naturală” de descoperire şi propulsare în frunte a celor mai capabili spoliatori: cei mai apţi de a-şi surprinde permanent victimele şi de a-şi devansa permanent rivalii, prin creativitatea perversă cu care diversifică, lărgesc şi exploatează lucrativ canalele agresiunii instituţionalizate. Într-adevăr, aceşti virtuozi ai cleptocraţiei vor fi – ceteris paribus – cei mai capabili „licitatori” ai mijloacelor politice, al căror control pe termen lung le revine, astfel, cvasi-inexorabil. Departe de a fi o variabilă independentă, aşa-zisele „regimuri politice” sunt simple „excrescenţe”, sau paravane, ale acestei dinamici. Cf. online şi A. de Jasay, The State, care nu vede însă ca rezultat al competiţiei politice decât tendinţa de universalizare „democratică” a exploatării mutuale, în lumina metodologiei atomist-egalitariste dominante, nu şi rolul acestei rivalităţi de lubrifiant al circulaţiei elitelor „fanariote”, care poate explica şi „legea de fier a oligarhiei” la scară socială, în lumina metodologiei distinctiv-personaliste a praxeologiei.

Sau

Lui Rothbard i se datorează sesizarea „legii agresiunii”, corelativul etico-juridic al legii praxeologico-economice a intervenţionismului, a lui Ludwig von Mises. Conform acesteia din urmă, orice intervenţie creează probleme care nu pot fi „rezolvate” pe linia logicii primei intervenţii, decât prin noi intervenţii, urmate apoi de noi probleme şi noi intervenţii, într-o spirală cumulativă, care în cele din urmă duce la socialism (controlul politic total al economiei) şi la prăbuşirea sistemului de diviziune complexă a muncii, datorită imposibilităţii calculului economic de rentabilitate în socialism. Singura alternativă este înlocuirea completă a logicii intervenţioniste cu logica laissez-faire, manifestată prin abolirea tuturor intervenţiilor şi liberalizarea completă a economiei. Tot astfel, conform legii agresiunii, orice agresiune instituţionalizată împotriva proprietăţii sau a persoanei deschide un canal de spoliere legalizată, a cărui exploatare competitivă va duce la lărgirea şi diversificarea cumulativă a reţelei canalelor de jaf şi aservire legalizate (îndeosebi prin provocarea şi exploatarea „antreprenorială” a unor „stări de criză”), până la transformarea societăţii în junglă şi război endemic al tuturor împotriva tuturor, sub auspiciile marelui miraj al „soluţiilor politice”. Singura alternativă este abandonarea completă a ficţiunii „statului protector” şi revenirea la ordinea naturală a proprietăţii private, sau a non-agresiunii. A se observa că strategia iniţială de agresiune propusă de Nozick se bazează deja pe pretextul stării de „criză” provocate de „riscul” activităţii rivalilor.

Sau

…egoismul, materialismul şi descreştinarea pot explica „dezinteresul” generalizat pentru demascarea legislaţiei economice şi sociale perverse în fond, dar „generoase” în aparenţă, deci populare şi aducătoare de câştig, în rivalitatea pentru controlul aparatului politic de exploatare. Este un dezinteres nociv din punct de vedere social, dar cu atât mai „raţional” din punct de vedere politic, cu cât competiţia politică este mai aservită „opiniei publice” materialiste şi termenului scurt, mai „democratică”. Iar competiţia politică – inerentă oricărui aranjament statal – tinde spre universalizare, spre democratizare. Democraţia accelerează apoi efectele perverse ale rivalităţii politice, pentru controlul şi lărgirea canalelor spolierii legalizate, tinzând spre colaps civilizaţional. În fine – în condiţiile rămânerii în cercul egoismului necreştin, în cadrul căruia recursul la agresiune si exploatare interpersonală este doar o chestiune de oportunitate – colapsul civilizaţional poate favoriza reapariţia unor formaţiuni statale oligarho-„aristocratice” de tip pre-democratic, evident post-creştine în urma descreştinării, deci cu un potenţial monarho-apocaliptic…

In termeni misesieni, desigur, toate acestea nu inseamna decat ca statul tinde sa substituie “competitia catalactica”, specifica oamenilor rationali, cu “competitia biologica”, specifica fiarelor de prada. Mai pe romaneste, marimea statului este o masura a transformarii omului in ceva de care s-ar rusina si maimuta…

Sa mai observam ca institutionalizarea banilor falsi (din perspectiva juridico-economica a ordinii naturale) si a fraudei bancare, ca mijloace definitorii pentru elitele politico-exploatatoare, sunt caracteristici ale statului nihilisto-democratic (spre deosebire de razboi, vamesi, satanism, lacomie, etc, care erau cunoscute din Vechiul Regim). Aceasta cauza proxima a recurentei crizelor economice este rareori identificata corect, cea mai buna introducere video fiind disponibila aici.

Comentarii

  1. Nu sunt de acord cu interpretarea conform careia “descrestinarea” explica cum va evolua un sistem economic.

    In fond, biserica a stat de-a dreapta Statului ori de cate ori acesta i-a cerut :)

    Eu personal m-as bucura foarte mult daca ortodoxia ar deveni o sursa de gandire libertariana, desi sunt non-teist.

    In momentul de fata BOR are o influenta tot atat de nociva pe scena politica pe cat vor avea cantaretii si sportivii care vor intra in parlament dupa “uninominal”.

    Reformati BOR-ul, serios :). E o incurajare sincera.

    TLP · 11 Octombrie 2008, 14:41 · #

  2. Sa spui ca biserica a stat de-a dreapta statului ori de cate ori i s-a cerut nu arata decat ignoranta si necunoastere a istoriei bisericesti.

    De asemenea, inseamna sa nu stii milioanele de Sfinti mucenici si martiri care au cazut datorita prigoanei statale, fie ea din timpurile romane, fie din timpurile comuniste.

    Inseamna sa nu stii dogmatica ortodoxa, si nici Sfintii Parinti. Nici teologi ca Sf. Iustin Popovici, care a scris despre raportul dintre Biserica si Stat. Nici un Sfant Parinte ca Ioan Gura de Aur, prigonit pentru ca a luat apararea unei vaduve nedreptatite.

    BOR nu are nevoie de reforma. In general, reforma este o gogorita, o minciuna iluminista. Daca in politica e o minciuna, atunci in Biserica reforma este metoda de re-introducere a ereziei hiliaste.

    BOR, sau biserica (biserica fiind doar cea ortodoxa), are nevoie de un singur lucru: sa fie credincioasa lui Hristos si Sfintilor Parinti.

    Ionut · 13 Octombrie 2008, 16:12 · #

  3. “Eu personal m-as bucura foarte mult daca ortodoxia ar deveni o sursa de gandire libertariana, desi sunt non-teist.”

    ce inseamna non-teist? Un parinte drag noua ortodocsilor, spunea ca el nu crede in atei si ne-a explicat si de ce.

    Un ateu trebuie sa fie un om de stiinta care a studiat Cerul si nu L-a gasit pe Dumnezeu, a studiat pamantul, apele, plantele, animalele, Toata creatia Domnului si nu L-a gasit pe Dumnezeu si a ajuns la el, la om si nici in el nu l-a gasit pe Dumnezeu. Abia atunci poate spune ca nu L-a gasit pe Dumnezeu.

    Pentru asta insa nu ne ajunge o viata. Cum atunci se poate declara cineva ateu, non teist sau cu alte formulari interesante?

    Pierdem timp pretios cand ar trebui sa stam intr-o cautare continua. Sa-l cautam pe Dumnezeu in ..noi.

    SPUNETI de asemenea ca: “Eu personal m-as bucura foarte mult daca ortodoxia ar deveni o sursa de gandire libertariana”

    Ce pacat:(. D-voastra nu stiti ce inseamna ortodoxie.

    Dumnezeu sa va binecuvanteze si sa va ajute sa intelegeti adevarul Ortodoxiei. Cautati, cautati

    Ana · 14 Octombrie 2008, 09:17 · #

  4. Ortodoxia si toleranta sunt incompatibile:

    http://www.antena3.ro/stiri/externe/bataie-intre-preoti-la-biserica-sfantului-mormant-din-ierusalim_57310.html

    Ionel · 10 Noiembrie 2008, 09:38 · #

Scrie comentariu: