Capitolul XV. Piaţa
1. Caracteristicile economiei de piaţă
Economia de piaţă este sistemul social de diviziune a muncii bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. Fiecare persoană acţionează pe cont propriu; însă acţiunile fiecăruia urmăresc satisfacerea nevoilor altor persoane, ca şi pe aceea a nevoilor sale proprii. Acţionând, fiecare îşi serveşte semenii. Pe de altă parte, fiecare este beneficiarul serviciilor concetăţenilor săi. Fiecare persoană este atât un mijloc cât şi un scop în sine, un scop ultim pentru ea însăşi şi un mijloc pentru alte persoane, în eforturile pe are le depun acestea pentru atingerea propriilor lor scopuri.
Sistemul acesta este călăuzit de piaţă. Piaţa direcţionează activităţile individului înspre acele canale care-l fac să deservească cel mai bine dorinţele semenilor săi. În modul de funcţionare al pieţei nu există constrângere şi coerciţie. Statul, aparatul social de coerciţie şi constrângere, nu interferează cu piaţa şi cu activităţile cetăţenilor care sunt călăuzite de piaţă. El îşi întrebuinţează puterea de a supune oamenii prin violenţă fizică numai pentru înlăturarea acţiunilor dăunătoare prezervării şi funcţionării neobstrucţionate a economiei de piaţă. El protejează viaţa, sănătatea şi proprietatea individului împotriva agresiunilor violente sau frauduloase venite din partea răufăcătorilor interni sau a duşmanilor externi. În felul acesta statul creează şi prezervă un mediu în care economia de piaţă poate funcţiona în siguranţă. Sloganul marxist “anarhia producţiei” caracterizează pertinent această structură socială ca un sistem economic care nu este dirijat de un dictator, de un ţar al producţiei care să dea fiecărui individ o sarcină şi să-l silească să-i asculte porunca. Fiecare om este liber; nimeni nu este supus vreunui despot. Omul se integrează de bună voie într-un sistem bazat pe cooperare. Piaţa îl călăuzeşte şi îi arată în ce fel poate promova cel mai adecvat atât bunăstarea sa proprie cât şi pe cea a celorlalţi. Piaţa deţine supremaţia. Ea singură asigură ordinea întregului sistem social, înzestrându-l cu sens şi semnificaţie.
Piaţa nu este un loc, un lucru, sau o entitate colectivă. Piaţa este un proces, pus în mişcare de interferenţa acţiunilor diverşilor indivizi care cooperează în condiţii de diviziune a muncii. Forţele care determină starea mereu schimbătoare a pieţei sunt [p.258] judecăţile de valoare ale acestor indivizi şi acţiunile lor, călăuzite de aceste judecăţi de valoare. Starea pieţei în fiecare moment constă în structura preţurilor, i.e., în totalitatea rapoartelor de schimb stabilite prin interacţiunea celor dornici să cumpere cu cei dornici să vândă. Nu există nimic inuman sau mistic în funcţionarea pieţei. Procesele de piaţă rezultă în întregime din acţiunile umane. Fiecare fenomen de piaţă poate fi atribuit în cele din urmă anumitor opţiuni ale membrilor societăţii de piaţă.
Procesul de piaţă este ajustarea acţiunilor individuale ale diverşilor membri ai societăţii de piaţă la imperativele cooperării mutuale. Preţurile de piaţă le comunică producătorilor ce să producă, cum să producă şi în ce cantitate. Piaţa este focarul către care converg activităţile indivizilor şi centrul din care iradiază aceste activităţi.
Economia de piaţă trebuie riguros diferenţiată de al doilea sistem de cooperare socială în condiţii de diviziune a muncii imaginabil – deşi irealizabil: sistemul bazat pe proprietatea socială, sau guvernamentală, asupra mijloacelor de producţie. Acest al doilea sistem este numit îndeobşte socialism, comunism, economie planificată, sau capitalism de stat. Economia de piaţă sau capitalismul, cum i se spune de regulă, este incompatibilă cu economia socialistă. Între aceste două sisteme nici un amestec nu este posibil sau imaginabil; nu există nimic de felul unei economii mixte, al unui sistem care să fie parţial capitalist şi parţial socialist. Producţia este dirijată de piaţă sau prin decretele unui ţar al producţiei sau ale unui comitet de ţari ai producţiei.
Dacă în cadrul unei societăţi bazate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie o parte a acestor mijloace de producţie sunt deţinute în proprietate publică şi gestionate ca atare – adică deţinute şi gestionate de guvern sau de una din agenţiile sale – aceasta nu înseamnă că avem de-a face cu un sistem mixt, în care capitalismul şi socialismul se combină. Faptul că statul, sau municipalităţile, deţin şi gestionează anumite întreprinderi nu modifică trăsăturile caracteristice ale economiei de piaţă. Aceste întreprinderi, deţinute şi gestionate în proprietate publică, se supun suveranităţii pieţei. Ele trebuie să se încadreze, în calitate de cumpărători de materii prime, echipamente şi mână de lucru, precum şi ca vânzători de bunuri şi servicii, în schema economiei de piaţă. Ele se supun legilor pieţei şi depind ca atare de consumatori, care pot să le ofere sau nu patronajul lor. Ele trebuie să urmărească profitul, sau, cel puţin, să evite pierderile. Guvernul poate acoperi pierderile fabricilor sau magazinelor sale din fondurile publice. Dar lucrul acesta nu elimină şi nici nu reduce supremaţia pieţei; el o translatează pur şi simplu către un alt sector. Într-adevăr, mijloacele de acoperire a pierderilor trebuie procurate prin impunere de taxe. Însă impozitarea aceasta are [p.259] propriile sale efecte asupra pieţei şi influenţează structura economică, în conformitate cu legile pieţei. Funcţionarea pieţei şi nu guvernul care colectează taxe decide asupra cui va cădea incidenţa impozitelor şi cum vor afecta ele producţia şi consumul. Astfel, piaţa şi nu un birou guvernamental determină funcţionarea acestor întreprinderi gestionate public.
Dintre lucrurile care au vreo legătură cu funcţionarea pieţei nici unul nu se poate numi, în sens praxeologic sau economic, socialism. Noţiunea de socialism, aşa cum o concep şi o definesc toţi socialiştii, implică absenţa unei pieţe a factorilor de producţie şi a preţurilor acestor factori. “Socializarea” unor anumite întreprinderi, magazine şi ferme – i.e., transferul lor din proprietate privată în proprietate publică -- este o metodă de implementare a socialismului prin măsuri succesive. Este un pas pe calea către socialism, dar nu este socialismul însuşi. (Marx şi marxiştii ortodocşi neagă categoric posibilitatea unei astfel de apropieri graduale de socialism. Conform doctrinei lor evoluţia graduală a capitalismului va atinge într-o bună zi punctul în care capitalismul va fi transformat dintr-o lovitură în socialism).
Prin simplul fapt că vând şi cumpără pe pieţe întreprinderile guvernamentale şi economia sovietică rusească sunt racordate la sistemul capitalist. Ele însele mărturisesc această legătură, calculând rentabilitatea în termeni monetari. Astfel, ele întrebuinţează metodele intelectuale ale sistemului capitalist pe care-l condamnă cu fanatism.
Într-adevăr, calculul economic în termeni monetari este fundamentul intelectual al economiei de piaţă. Sarcinile pe care le are de îndeplinit acţiunea în orice sistem de diviziune a muncii nu pot fi îndeplinite fără ajutorul calculului economic. Economia de piaţă calculează în termeni de preţuri monetare. Faptul că ea este capabilă de asemenea calcule de rentabilitate a fost decisiv în evoluţia sa şi condiţionează modul ei actual de funcţionare. Economia de piaţă este reală pentru că este capabilă să calculeze.
2. Bunurile de capital şi capitalul
În toate fiinţele vii există un impuls înnăscut care le dirijează către asimilarea materiei ce le prezervă, înnoieşte şi fortifică energia vitală. Eminenţa omului care acţionează se manifestă în faptul că el urmăreşte sporirea vitalităţii sale conştient şi deliberat. În urmărirea acestui obiectiv, iscusinţa sa îl duce la a construi unelte care-i servesc iniţial la procurarea hranei, într-un stadiu ulterior îl face să proiecteze metode de sporire a cantităţii de alimente disponibile, iar în cele din urmă îl face capabil să-şi satisfacă cele mai intens resimţite dorinţe, [p.260] dintre cele specific umane. În termenii lui Böhm-Bawerk: Omul alege metode de producţie indirecte, care necesită mai mult timp, dar compensează această întârziere generând produse mai multe şi mai bune.
La începutul fiecărui pas către o existenţă mai prosperă se găseşte economisirea – constituirea de rezerve de produse care face posibilă prelungirea perioadei medii de timp care se scurge între începutul procesului de producţie şi momentul în care acesta furnizează un produs imediat utilizabil şi consumabil. Produsele acumulate în acest scop sunt fie stadii intermediare în procesul tehnologic, i.e., unelte şi produse semifinite, fie bunuri imediat consumabile, care îi permit omului să substituie, fără a suferi privaţiuni pe durata perioadei de aşteptare, un proces care absoarbe mai mult timp unuia care absoarbe mai puţin. Bunurile acestea se numesc bunuri de capital. Astfel, economisirea şi acumularea de bunuri de capital ce rezultă din ea reprezintă începutul fiecărei tentative de ameliorare a condiţiilor materiale ale omului; ele reprezintă fundamentul civilizaţiei umane. Fără economisire şi acumulare de capital nu poate exista nici un fel de străduinţă de atingere a unor obiective nonmateriale. [1]
Noţiunea de bunuri de capital trebuie distinsă în mod clar de conceptul de capital. [2] Conceptul de capital este conceptul fundamental al calculului economic, cel mai important instrument mental pentru conducerea afacerilor în economia de piaţă. Conceptul său corelativ este cel de venit.
Noţiunile de capital şi venit, aşa cum sunt ele întrebuinţate în contabilitate şi în reflecţiile cotidiene, în raport cu care contabilitatea nu este decât o rafinare, pun în contrast mijloacele şi scopurile. Mintea calculată a actorului delimitează bunurile de consum, pe care urmăreşte să le întrebuinţeze pentru satisfacerea imediată a dorinţelor sale, de bunurile de toate ordinele – inclusiv cele de ordinul întâi [3] – pe care intenţionează să le întrebuinţeze pentru a asigura satisfacerea unor dorinţe viitoare prin noi acţiuni. Diferenţierea mijloacelor de scopuri devine astfel o diferenţiere între achiziţie şi consum, între firme de afaceri şi [p.261] gospodării, între fonduri destinate comerţului şi bunuri casnice. Întregul complex de bunuri care urmează a fi achiziţionate este evaluat în termeni monetari, iar această sumă -- capitalul – este punctul de plecare al calculului economic. Obiectivul imediat al acţiunilor achizitive este de a spori, sau cel puţin de a prezerva capitalul. Cantitatea ce poate fi consumată într-o anumită perioadă fără reducerea capitalului se numeşte venit. Dacă consumul depăşeşte venitul disponibil, diferenţa se numeşte consum de capital. Dacă venitul disponibil depăşeşte volumul consumat, diferenţa se numeşte economisire. Printre sarcinile principale ale calculului economic sunt şi acelea de a stabili mărimile venitului, economisirii şi consumului de capital.
Modul de gândire care l-a condus pe omul care acţionează la noţiunile implicate în conceptele de capital şi venit se găsesc sub formă incipientă în fiecare premeditare şi planificare a acţiunii. Chiar şi cei mai primitivi gospodari sunt întrucâtva conştienţi de consecinţele actelor care, din perspectiva contabilităţii moderne, ar reprezenta consum de capital. Ezitarea vânătorului de a ucide o căprioară gestantă şi jena resimţită până şi de cei mai neînduplecaţi războinici faţă de tăierea pomilor fructiferi erau manifestări ale unei mentalităţi influenţate de asemenea consideraţii. Aceste consideraţii se manifestă şi în venerabila instituţie legală a uzufructului şi în cutumele şi practicile analoage. Însă numai persoanele care pot recurge la calculul monetar pot avansa până la atingerea unei clarităţi depline în ce priveşte distincţia dintre o substanţă economică şi avantajele ce decurg din ea şi o pot aplica riguros tuturor claselor, tipurilor şi ordinelor de bunuri şi servicii. Doar ele pot opera astfel de distincţii în contextul condiţiilor aflate în permanentă schimbare, al industriilor de transformare aflate pe o treaptă înaltă de dezvoltare şi al structurii complicate a cooperării sociale dintre sute de mii de slujbe şi activităţi specializate.
Privind în urmă de pe treapta de cunoaştere furnizată de contabilitatea modernă spre condiţiile înaintaşilor sălbatici ai omului, putem spune în termeni metaforici că şi ei întrebuinţau conceptul de “capital”. Un contabil contemporan ar putea aplica metodele specifice profesiei sale şi uneltelor lor primitive de vânat şi pescuit, activităţilor lor de crescători de vite şi de agricultori, dacă ar şti ce preţuri să atribuie diverselor obiecte avute în vedere. De aici unii economişti au tras concluzia că noţiunea de “capital” este o categorie proprie oricărui fel de producţie realizată de om, că este prezent în toate sistemele imaginabile de gestionare a proceselor de producţie – i.e., nu mai puţin în izolarea involuntară a lui Robinson Crusoe decât într-o societate socialistă -- şi că ea nu depinde de practica calculului monetar. [4] Însă aceasta este o confuzie. [p.262] Conceptul de capital nu poate fi separat de contextul calculului monetar şi de structura socială a unei economii de piaţă, singura în care calculul monetar este posibil. Este un concept care este lipsit de sens în afara unei economii de piaţă. El joacă un rol exclusiv în planurile şi situaţiile contabile ale indivizilor care acţionează pe cont propriu într-un asemenea sistem bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, şi s-a dezvoltat odată cu răspândirea calcului economic în termeni monetari. [5]
Contabilitatea modernă este fructul unei lungi evoluţii istorice. Astăzi s-a ajuns la o unanimitate printre oamenii de afaceri şi contabili, cu privire la semnificaţia termenului de capital. Capitalul este suma de bani echivalentă cu toate activele, minus suma de bani echivalentă cu toate datoriile, care sunt consacrate la o anumită dată desfăşurării activităţilor unei anumite unităţi economice. Nu contează în ce constă aceste active, dacă ele sunt terenuri, clădiri, echipamente, unelte, bunuri de orice alt tip şi ordin, creanţe, lichidităţi, bani gheaţă sau orice altceva.
Împrejurarea că în zilele de început ale contabilităţii neguţătorii – deschizătorii de drum în ce priveşte calculul economic – nu includeau, de regulă, echivalentul în bani al clădirilor şi terenurilor lor în noţiunea de capital, este un fapt istoric. Un alt fapt istoric este acela că agricultorii au aplicat relativ târziu conceptul de capital terenurilor lor. Chiar şi astăzi - în ţările cele mai avansate - doar o parte din fermieri sunt familiarizaţi cu metodele contabilităţii riguroase. Numeroşi fermieri continuă să întrebuinţeze un sistem de contabilizare care omite să ia în calcul pământul şi contribuţia sa la producţie. Intrările lor contabile omit echivalentul în bani al pământului şi, în consecinţă nu înregistrează modificările acestui echivalent. Asemenea registre contabile sunt defectuoase, deoarece nu furnizează informaţia care constituie însuşi obiectivul urmărit prin contabilizarea capitalului. Ele nu indică dacă activităţile fermei au provocat sau nu o deteriorare a capacităţii pământului de a contribui la producţie, adică a valoarii sale obiective de utilizare. Dacă s-a produs o erodare a solului registrele lor o ignoră, aşa încât venitul (net) calculat este mai mare celui pe care l-ar fi indicat o metodă mai completă de contabilizare.
Este necesar să pomenim aceste fapte istorice deoarece ele au influenţat încercările economiştilor de a construi o noţiune de capital real.
Economiştii s-au confruntat şi încă se mai confruntă cu credinţa superstiţioasă că raritatea factorilor de producţie ar putea fi măturată, fie integral, fie cel puţin într-o anumită măsură, [p.263] prin sporirea volumului de bani aflaţi în circulaţie şi prin expansiunea creditelor. Pentru a analiza în mod adecvat această problemă fundamentală de politică economică, ei au considerat necesar să construiască noţiunea de capital real, pentru a o opune noţiunii de capital aşa cum este ea întrebuinţată de oamenii de afaceri, ale căror calcule se referă la întregul complex al activităţilor lor desfăşurate în vederea obţinerii de profit. Pe vremea când economiştii se lansau în aceste consideraţii, locul echivalentului în bani al pământului în cadrul conceptului de capital era încă pus la îndoială. Astfel, economiştii au găsit că este rezonabil să lase deoparte pământul în construcţia noţiunilor de capital real. Ei au definit capitalul real ca fiind totalitatea factorilor de producţie produşi care sunt disponibili. S-a despicat firul în patru pentru a şti dacă stocurile de bunuri de consum deţinute de întreprinderi sunt sau nu capital real. Însă s-a decis practic în unanimitate că banii gheaţă nu reprezintă capital real.
Conceptul acesta, de totalitate a factorilor de producţie produşi, este lipsit de conţinut. Echivalentul în bani al diverşilor factori de producţie aflaţi în proprietatea unei întreprinderi poate fi determinat şi sumat. Însă dacă facem abstracţie de asemenea evaluări în termeni monetari, totalitatea factorilor de producţie produşi nu este decât o enumerare de cantităţi fizice a mii şi mii de bunuri eterogene. Un asemenea inventar nu serveşte acţiunii. El este o descriere a unei părţi din univers în termeni de tehnologie şi topografie şi nu are nimic de a face cu problemele care se pun atunci când se încearcă ameliorarea bunăstării umane. Ne putem conforma uzanţei terminologice care numeşte factorii de producţie produşi bunuri de capital. Dar aceasta nu face conceptul de capital real întru nimic mai semnificativ.
Cea mai dăunătoare urmare a întrebuinţării noţiunii mitice de capital real a fost aceea că economiştii au început să se lanseze în speculaţii despre o falsă problemă, numită productivitatea capitalului (real). Prin definiţie, un factor de producţie este un lucru care poate contribui la succesul unui proces de producţie. Preţul său de piaţă reflectă în întregime valoarea pe care o acordă oamenii contribuţiei sale. Serviciile anticipate de pe urma întrebuinţării unui factor de producţie (i.e., contribuţiile sale la productivitate) sunt plătite, cu prilejul tranzacţiilor de piaţă, la întreaga valoare pe care le-o atribuie oamenii. Factorii nu sunt consideraţi valoroşi decât datorită acestor servicii. Aceste servicii sunt singurul motiv pentru care ei sunt achiziţionaţi la anumite preţuri. Odată plătite aceste preţuri, nu mai rămâne nimic care să poată determina alte plăţi efectuate de cineva, ca o compensaţie pentru serviciile productive suplimentare ale acestor factori de producţie. Explicarea dobânzii ca un venit derivat din productivitatea capitalului a fost o eroare. [6] [p.264]
Nu mai puţin dăunătoare a fost o a doua confuzie generată din conceptul de capital real. Oamenii au început să mediteze la un concept de capital social, pe care-l considerau diferit de capitalul privat. Pornind de la construcţia imaginară a unei economii socialiste, ei urmăreau să definească un concept de capital adecvat activităţilor economice care i-ar reveni managerului general al unui asemenea sistem. Ei aveau dreptate să considere că un asemenea manager ar fi foarte interesat să ştie dacă felul cum conduce treburile este sau nu încununat de succes (şi anume din punctul de vedere al propriilor sale evaluări şi al ţelurilor urmărite în conformitate cu aceste valori) şi cât de mult poate cheltui pentru consumul supuşilor săi, fără a diminua stocul disponibil de factori de producţie, prejudiciind astfel fructele producţiei viitoare. Un guvern socialist ar avea imperios nevoie de conceptele de capital şi venit pentru a-şi orienta acţiunile. Însă într-un sistem economic în care nu există proprietate privată asupra mijloacelor de producţie, piaţă şi preţuri pentru asemenea bunuri, conceptele de capital şi venit nu sunt decât nişte postulate academice lipsite de orice aplicabilitate practică. Într-o economie socialistă există bunuri de capital, dar nu există capital.
Noţiunea de capital nu are sens decât într-o economie de piaţă. Ea serveşte deliberărilor şi calculelor de rentabilitate ale indivizilor sau ale grupurilor de indivizi care acţionează pe cont propriu într-o asemenea economie. Este un instrument al capitaliştilor, antreprenorilor şi fermierilor dornici să realizeze profituri şi să evite pierderile. Nu este o categorie universală a acţiunii, ci o categorie a acţiunii în cadrul unei economii de piaţă.
Până acum toate civilizaţiile s-au bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie. În trecut, civilizaţia şi proprietatea privată au fost corelate. Cei ce susţin că economia este o ştiinţă experimentală şi recomandă totuşi controlul public asupra mijloacelor de producţie se contrazic lamentabil. Dacă experienţa istorică ar putea să ne înveţe ceva, ar fi că proprietatea privată este inextricabil legată de civilizaţie. Nu există nici un experiment care să probeze că socialismul ar putea furniza un nivel de trai la fel de ridicat ca cel furnizat de capitalism. [7]
Sistemul economiei de piaţă nu a fost niciodată încercat integral şi în formă pură. Dar, în orbita civilizaţiei occidentale, începând din Evul Mediu a prevalat în linii mari o tendinţă generală de abolire a instituţiilor care obstrucţionează funcţionarea economiei de piaţă. Odată cu avansul treptat a acestei tendinţe, cifrele populaţiei au [p.265] crescut iar nivelul de trai al maselor a crescut până la nivele nemaiatinse şi nemaivisate în trecut. Muncitorul american mediu se bucură de facilităţi pentru care Crassus, familia Medicis şi Ludovic al XIV-lea l-ar fi invidiat.
Problemele ridicate de critica socialistă şi intervenţionistă a economiei de piaţă sunt de natură pur economică şi nu pot fi soluţionate decât în maniera în care încearcă să o facă această carte: printr-o analiză sistematică a acţiunii umane şi a tuturor sistemelor imaginabilte de cooperare socială. Problema psihologică de a şti de ce oamenii critică şi denigrează capitalismul, numind tot ce le displace “capitalist” şi tot ce le place “socialist”, priveşte istoria şi trebuie lăsată în seama istoricilor. Însă mai există câteva chestiuni care trebuie subliniate în acest punct.
Adepţii totalitarismului consideră “capitalismul” un rău înfiorător, o boală teribilă care s-a abătut asupra omenirii. În ochii lui Marx el reprezenta un stadiu inevitabil în evoluţia omenirii, dar aceasta nu-l împiedica să fie cel mai cumplit dintre rele; din fericire mântuirea este iminentă, ea urmând să elibereze pe veci omul de acest dezastru. Alţii consideră că ar fi fost posibilă evitarea capitalismului, cu singura condiţie ca oamenii să fi fost mai morali şi mai pricepuţi în alegerea politicii lor economice. Toate elucubraţiile de felul acesta au o trăsătură comună. Ele privesc capitalismul ca şi cum acesta ar fi un fenomen accidental, ce ar putea fi eliminat fără modificarea condiţiilor esenţiale pentru acţiunea şi gândirea omului. Deoarece nu-şi bat capul cu problema calculului economic, le scapă consecinţele pe care le-ar atrage inevitabil abolirea calculului monetar. Autorii lor nu realizează faptul că omul socialist, căruia aritmetica nu-i va fi de nici un folos în planificarea acţiunii, va fi în întregime diferit de contemporanii noştri, atât în ce priveşte mentalitatea cât şi modul de a gândi. Chiar presupunând că am fi gata să trecem sub tăcere consecinţele dezastruoase pe care acesta le-ar avea pentru bunăstarea materială a omului, când discutăm despre socialism nu putem trecem cu vederea această transformare mentală.
Economia de piaţă este modul de acţiune în condiţii de diviziune a muncii, elaborat de om. Însă de aici nu rezultă că el este ceva accidental sau artificial şi că ar putea fi înlocuit printr-un alt mod de acţiune. Economia de piaţă este produsul unui lung proces evolutiv. Ea este rezultatul strădaniilor omului de a-şi adapta cât mai bine cu putinţă acţiunile la condiţiile date ale mediului său, pe care nu le poate altera. Este, aşa zicând, o strategie, prin aplicarea căreia omul a progresat triumfător de la sălbăticie la civilizaţie.
Unii autori afirmă: capitalismul este sistemul economic care a făcut cu putinţă minunatele realizări ale ultimelor două sute de ani; de aceea el este depăşit, fiindcă ceea ce a fost bun în trecut [p.266] nu poate continua să fie astfel şi în vremurile noastre sau în viitor. Asemenea raţionamente se află în contradicţie flagrantă cu principiile cunoaşterii experimentale. Nu este necesar să reiterăm în acest punct întrebarea dacă ştiinţele acţiunii umane pot adopta metodele ştiinţelor naturale experimentale sau nu. Chiar dacă un răspuns afirmativ la o astfel de întrebare ar fi cu putinţă, încă ar fi absurd să se argumenteze în maniera adoptată de aceşti experimentalişti à rebours. Ştiinţele experimentale afirmă că deoarece a a fost valid în trecut, el va continua să fie valid şi în viitor. Ele nu pot susţine niciodată contrariul, afirmând că deoarece a a fost valid în trecut, el nu va mai fi valid în viitor.
Există obiceiul de a-i învinovăţi pe economişti pentru aşa-zisul lor dispreţ pentru istorie. Se afirmă că economiştii consideră că economia de piaţă este paradigma ideală şi eternă a cooperării sociale. Ei se concentrează asupra investigării condiţiilor din economia de piaţă, lăsând tot restul deoparte. Pe ei nu-i preocupă faptul că apariţia capitalismului datează numai de două sute de ani şi că el este limitat chiar şi astăzi încă la o porţiune relativ redusă din suprafaţa pământului şi la o minoritate de popoare. Au existat şi încă mai există, spun criticii aceştia, alte civilizaţii cu alte mentalităţi şi cu moduri diferite de a-şi gestiona treburile economice. Văzut sub specie aeternitatis, capitalismul este un fenomen trecător, un stadiu efemer al evoluţiei istorice, o simplă tranziţie de la epocile precapitaliste către un viitor postcapitalist.
Toate aceste critici sunt eronate. De bună seamă, teoria economică nu este o ramură a istoriei sau a oricărei alte ştiinţe istorice. Ea este teoria întregii acţiuni umane, ştiinţa generală a categoriilor imutabile ale acţiunii şi a funcţionării lor în toate condiţiile speciale imaginabile în care se poate găsi actorul uman. Aşa fiind, ea furnizează instrumentul mental pentru abordarea problemelor istorice şi etnografice. Istoricul sau etnograful care neglijează în activitatea lor posibilitatea de a beneficia din plin de rezultatele teoriei economice va avea rezultate modeste. De fapt, acesta nu poate aborda obiectul cercetării sale independent de ceea ce respinge drept teorie. La fiecare pas făcut pe calea colectării de fapte, chipurile brute, a sistematizării acestor fapte şi a formulării de concluzii derivate din ele, el este călăuzit de rămăşiţe confuze şi trunchiate ale unor doctrine economice superficiale cârpăcite în secolele dinaintea elaborării ştiinţei economice autentice şi de multă vreme respinse.
Analiza problemelor societăţii de piaţă, singurul tip de acţiune umană care permite întrebuinţarea calculului de rentabilitate în vederea planificării acţiunii, deschide accesul spre analiza tuturor modurilor imaginabile de acţiune şi a tuturor problemelor economice cu care se confruntă istoricii şi etnografii. Toate metodele noncapitaliste de [p.267] management economic pot fi studiate numai presupunând ipotetic că şi în cadrul lor se pot întrebuinţa numere cardinale pentru înregistrarea acţiunilor trecute şi planificarea acţiunilor viitoare. Acesta este motivul pentru care economiştii situează în centrul investigaţiilor lor studiul unei economii de piaţă pure.
Nu economiştii sunt cei cărora le lipseşte “simţul istoric” şi care ignoră factorul evolutiv, ci criticii lor. Economiştii au fost totdeauna pe deplin conştienţi că economia de piaţă este produsul unui îndelungat proces istoric, început pe vremea când specia umană se năştea dintre alte primate. Adepţii curentului greşit intitulat “istoricism” sunt cei care intenţionează să anuleze efectele schimbărilor evolutive. În ochii lor, toate lucrurile a căror existenţă nu o pot deriva dintr-un trecut îndepărtat sau nu o pot identifica printre cutumele vreunui trib polinezian primitiv sunt artificiale, chiar decadente. Ei consideră faptul că o anumită instituţie este necunoscută sălbaticilor drept o dovadă de inutilitate şi putreziciune. Marx şi Engels, ca şi profesorii prusaci care aparţineau Şcolii Istorice au exultat la aflarea veştii că proprietatea privată nu este “decât” un fenomen istoric. În ochii lor, aceasta era dovada faptului că planurile lor socialiste erau realizabile. [8]
Geniul creator se află în contradicţie cu contemporanii săi. Ca pionier al unor lucruri noi şi nemaiauzite, el se află în conflict cu acceptarea necritică de către aceştia a normelor şi valorilor tradiţionale. În ochii săi rutina cetăţeanului de rând, a omului mediu de pe stradă, este simplă prostie. Pentru el, “burghez” este sinonim cu imbecil. [9] [p.268]
Artiştii frustraţi care se delectează maimuţărind manierismul geniului pentru a-şi uita şi ascunde propria impotenţă adoptă această terminologie. Aceşti boemi numesc “burghez” tot ce le displace. De când Marx a echivalat termenul de “capitalist” cu cel de “burghez”, ei întrebuinţează ambele cuvinte ca sinonime. În vocabularele tuturor limbajelor, cuvintele “capitalist” şi “burghez” desemnează astăzi tot ce este ruşinos, degradant şi infam. [10] Pin contrast, oamenii numesc tot ceea ce consideră bun şi demn de laudă “socialist”. Schema obişnuită de raţionament este următoarea: cineva numeşte ceva ce îi displace “capitalist”, după care deduce din acest epitet că lucrul respectiv este dăunător.
Confuzia semantică merge încă şi mai departe. Sismondi, apologeţii romantici ai Evului Mediu, autorii socialişti, Şcoala Istorică prusacă şi instituţionaliştii americani susţineau despre capitalism că este un sistem de exploatare nedrept, care sacrifică interesele vitale ale majorităţii populaţiei în beneficiul exclusiv al unui mic grup de profitori. Nici o persoană decentă nu poate susţine acest sistem “dement”. Economiştii care susţin despre capitalism că este benefic nu doar pentru un grup restrâns ci pentru toată lumea, sunt “sicofanţi ai burgheziei”. Ei sunt fie prea obtuzi pentru a recunoaşte adevărul, fie apologeţi mituiţi ai intereselor egoiste de clasă ale exploatatorilor.
În terminologia acestor duşmani ai libertăţii, democraţiei şi economiei de piaţă, capitalismul înseamnă politica economică recomandată de marii afacerişti şi de milionari. Confruntaţi cu faptul că anumiţi antreprenori şi capitalişti bogaţi – dar cu siguranţă nu toţi – recomandă astăzi măsuri restrictive pentru liberul schimb şi competiţie şi care duc la formarea de monopoluri, ei afirmă: Capitalismul contemporan este adeptul protecţionismului, al cartelurilor şi al abolirii competiţiei. Este adevărat, adaugă ei, că la un moment dat capitalismul britanic a susţinut liberul schimb, atât pe pieţele autohtone cât şi în relaţiile internaţionale. Lucrurile s-au petrecut astfel deoarece, la vremea respectivă, interesele de clasă ale burgheziei britanice erau cel mai bine slujite de o asemenea politică. Însă condiţiile s-au schimbat, iar astăzi capitalismul, i.e. doctrina recomandată de exploatatori, urmează o altă politică.
Am văzut deja că această doctrină distorsionează grav atât teoria economică cât şi faptele istorice. [11] Au existat şi vor exista întotdeauna oameni ale căror ambiţii egoiste solicită protecţie pentru interese speciale şi care speră să obţină avantaje de pe urma măsurilor care limitează competiţia. Antreprenorii îmbătrâniţi şi obosiţi şi moştenitorii decadenţi ai celor ce au reuşit în trecut îi detestă pe [p.269] parveniţii agili care le pun în pericol averea şi poziţia socială eminentă. Dacă dorinţa lor de a rigidiza condiţiile economice şi de a obstrucţiona progresul se materializează sau nu depinde de climatul public de opinie. Structura ideologică a secolului al XIX-lea, modelată de prestigiul doctrinelor economiştilor liberali, făcea ca asemenea dorinţe să fie irealizabile. Când progresele tehnologice din epoca liberală au revoluţionat metodele tradiţionale de producţie, de transport şi de comerţ cei ale căror interese speciale erau afectate nu au solicitat protecţie, deoarece o asemenea acţiune ar fi fost sortită eşecului. Însă astăzi se consideră că una dintre sarcinile legitime ale aparatului guvernamental este de a împiedica omul mai eficient să rivalizeze cu cel mai puţin eficient. Opinia publică simpatizează cu cererile grupurilor puternice de presiune de a opri progresul. Producătorii de unt luptă cu destul de mult succes împotriva producătorilor de margarină, iar interpreţii de muzică împotriva înregistrărilor muzicale. Sindicatele sunt inamici ireductibili al oricărei maşini noi. Nu este de mirare că, într-un asemenea mediu, oamenii de afaceri mai puţin eficienţi urmăresc să obţină protecţie împotriva rivalilor lor mai eficienţi.
O descriere corectă a stării de lucruri ar suna astfel: Astăzi numeroase grupuri de oameni de afaceri nu mai sunt liberale; ei nu mai susţin o economie de piaţă pură şi libera iniţiativă, ci dimpotrivă, solicită diverse măsuri prin care guvernul să se amestece în afaceri. Dar este întru totul eronat să se spună că înţelesul conceptului de capitalism s-a modificat şi că ceea ce instituţionaliştii americani numesc “capitalism matur”, iar marxiştii “capitalism târziu”, s-ar caracteriza prin politici restrictive, destinate să protejeze interesele speciale ale salariaţilor, fermierilor, vânzătorilor, artizanilor şi uneori şi pe ale capitaliştilor şi ale antreprenorilor. Conceptul de capitalism este un concept economic imutabil; în măsura în care înseamnă ceva el înseamnă economie de piaţă. Cei ce se consimt la utilizarea unei terminologii diferite se lipsesc de instrumentul semantic care permite analiza corespunzătoare a problemelor istoriei contemporane şi ale politicilor economice. Această nomenclatură eronată devine inteligibilă numai în măsura în care înţelegem că pseudo-economiştii şi politicienii care o întrebuinţează urmăresc să-i împiedice pe oameni să afle ce este de fapt economia de piaţă. Ei doresc să-i facă pe oameni să creadă că toate manifestările respingătoare al politicilor guvernamentale restrictive sunt produse de “capitalism”.
4. Suveranitatea consumatorilor
Într-o societate de piaţă direcţionarea tuturor activităţilor economice cade în sarcina antreprenorilor. Ei sunt cei ce controlează producţia. Ei pilotează şi cârmesc vasul. Un observator superficial ar putea crede că ei deţin supremaţia. Dar lucrurile nu stau astfel. Ei trebuie să asculte necondiţionat de ordinele căpitanului. Iar căpitan este [p.269] consumatorul. Nici antreprenorii, nici fermierii, nici capitaliştii nu determină ce anume trebuie produs. Decizia această o iau consumatorii. Dacă un om de afaceri nu ascultă cu stricteţe de ordinele publicului, aşa cum îi sunt ele transmise prin structura preţurilor de piaţă, el suferă pierderi, ajunge la faliment şi este astfel îndepărtat din poziţia eminentă de cârmaci. El va fi înlocuit de alte persoane, care s-au dovedit mai capabile de a satisface cererea consumatorilor.
Consumatorii îşi oferă patronajul acelor magazine în care pot cumpăra ceea ce doresc la preţurile cele mai mici. Decizia lor de a cumpăra sau de a se abţine de la a cumpăra determină cine urmează să deţină în proprietate şi să gestioneze întreprinderile şi fermele. Ei îi pot înavuţi pe săraci şi sărăci pe cei bogaţi. Ei determină cu exactitate ce urmează să se producă, ce calitate urmează să aibă aceste produse şi ce cantităţi urmează să se producă. Ei sunt şefii nemiloşi, plini de capricii şi mofturi schimbătoare şi imprevizibile. Pentru ei nu contează decât propria lor satisfacţie. Lor nu le pasă câtuşi de puţin de meritele trecute şi de interesele speciale. Dacă li se oferă ceva care le place mai mult sau care este mai ieftin, ei îşi abandonează foştii furnizori. În calitate de cumpărători şi consumatori ei au inimile împietrite şi nemiloase, fiind lipsiţi de orice compasiune pentru alţii.
Doar vânzătorii de bunuri şi servicii de ordinul întâi sunt în contact direct cu consumatorii şi depind nemijlocit de ordinele lor. Însă ei transmit ordinele primite de la public tuturor producătorilor de bunuri şi servicii de ordin superior. Într-adevăr, producătorii bunurilor de consum, vânzătorii cu amănuntul, furnizorii de servicii şi reprezentanţii profesiunilor intelectuale sunt nevoiţi să-şi achiziţioneze cele de trebuinţă pentru buna desfăşurare a treburilor lor de la acei furnizori care le oferă la preţurile cele mai mici. Dacă nu ar avea intenţia să cumpere pe pieţele cele mai ieftine şi să-şi organizeze procesarea factorilor de producţie astfel încât să satisfacă cererile consumatorilor în maniera cea mai adecvată şi mai puţin costisitoare, ei ar fi siliţi să iasă din afaceri. Locul lor ar fi luat de persoane mai eficiente, încununate de mai mult succes în achiziţionarea şi procesarea factorilor de producţie. Consumatorul este în măsură să dea frâu liber capriciilor şi mofturilor sale. Antreprenorii, capitaliştii şi fermierii au mâinile legate. Ei sunt siliţi să se supună în tot ce fac ordinelor publicului cumpărător. Orice abatere de la direcţiile prescrise de cererea consumatorilor li se scade din cont. Chiar şi cea mai mică abatere, fie că este produsul unui act deliberat, fie că este sau cauzată de o eroare, de o judecată greşită, sau de ineficienţă, le reduce profiturile sau le face să dispară. O deviaţie mai substanţială atrage după sine pierderi şi astfel le diminuează sau le absoarbe în întregime averea. Capitaliştii, antreprenorii şi proprietarii funciari, nu-şi pot prezerva şi spori avuţia decât satisfăcând cât mai deplin ordinele consumatorilor. Ei nu sunt liberi să facă cheltuieli [p.271] acolo unde consumatorii nu sunt dispuşi să refinanţeze plătind mai mult pentru produse. În modul cum îşi conduc afacerile ei trebuie să fie nemiloşi şi fără inimă, deoarece consumatorii – şefii lor – sunt nemiloşi şi fără inimă.
În ultimă instanţă, consumatorii nu determină doar preţurile bunurilor de consum ci, în aceeaşi măsură, şi pe cele ale factorilor de producţie. Ei determină venitul fiecărui membru al economiei de piaţă. Consumatorii, nu antreprenorii, sunt cei ce achită în ultimă instanţă salariile fiecărui muncitor, fie că este vorba de fascinanta stea de cinema sau de femeia de serviciu angajată cu ziua. Cu fiecare penny cheltuit consumatorii determină direcţia tuturor proceselor de producţie. Această stare de lucruri a fost descrisă numind piaţa o democraţie în care fiecare penny reprezintă un vot. [12] Ar fi mai corect să se spună că o constituţie democratică este un mod de a le acorda cetăţenilor, în domeniul guvernării, aceeaşi supremaţie pe care economia de piaţă le-o asigură în calitate de consumatori. Totuşi, comparaţia este imperfectă. În cadrul democraţiei politice doar voturile acordate candidatului sau planului majorităţii influenţează efectiv mersul lucrurilor. Voturile minorităţii nu influenţează politicile în mod direct. Dar pe piaţă nici un vot nu este irosit. Fiecare penny cheltuit are puterea de a modifica procesele de producţie. Editorii nu se îngrijesc doar de majoritate, publicând romane poliţiste, ci şi de minoritatea dornică să citească poezie lirică şi scrieri filozofice. Brutăriile nu fac pâine numai pentru consumatorii sănătoşi, ci şi pentru bolnavii care ţin regim. Decizia consumatorului este pusă în practică cu întreaga intensitate pe care i-o imprimă disponibilitatea sa de a cheltui o anumită sumă de bani.
Este adevărat că pe piaţă diverşii consumatori nu au acelaşi drept de vot. Bogaţii dispun de mai multe voturi decât cetăţenii mai săraci. Dar inegalitatea aceasta este ea însăşi rezultatul unui proces de vot anterior. În cadrul unei economii de piaţă pure, bogăţia este rezultatul succeselor înregistrate în satisfacerea cea mai adecvată a cererii consumatorilor. Un om bogat nu-şi poate păstra averea decât continuând să-i servească pe consumatori, în maniera cea mai eficientă.
Astfel, proprietarii factorilor materiali de producţie şi antreprenorii sunt practic mandatarii sau împuterniciţii consumatorilor, numiţi în mod revocabil printr-un plebiscit zilnic repetat.
În modul de funcţionare al unei economii de piaţă nu există decât un singur caz în care clasa proprietarilor nu este complet supusă [p.272] supremaţiei consumatorilor. Preţurile de monopol reprezintă o atingere adusă domniei consumatorilor.
Întrebuinţarea metaforică a terminologiei care descrie stăpânirea politică
Ordinele date de oamenii de afaceri atunci când îşi dirijează activităţile pot fi auzite şi văzute. Nimeni nu poate să nu le observe. Chiar şi mesagerii ştiu că patronul este cel care conduce întreprinderea. Însă pentru a sesiza dependenţa antreprenorului de piaţă este necesară ceva mai multă minte. Ordinele date de consumatori nu sunt tangibile, ele nu pot fi percepute prin simţuri. Multor oameni le lipseşte discernământul necesar pentru a lua cunoştinţă de ele. Ei cad victimă iluziei că antreprenorii şi capitaliştii ar fi autocraţi iresponsabili, cărora nimeni nu le cere socoteală pentru acţiunile lor. [13]
Un rezultat al acestei mentalităţi este obiceiul de a întrebuinţa pentru afaceri terminologia corespunzătoare stăpânirii politice şi acţiunii militare. Oamenii de afaceri încununaţi de succes sunt denumiţi regi sau duci şi întreprinderile lor sunt denumite imperii, regate sau ducate. N-ar fi necesar să criticăm idiomul acesta dacă el n-ar fi decât o exprimare metaforică benignă. Dar el este o sursă de erori importante, care joacă un rol sinistru în evoluţia doctrinelor contemporane.
Guvernul este un aparat de constrângere şi coerciţie. El are puterea de a impune obedienţa cu forţa. Suveranul politic, fie el un autocrat sau poporul reprezentat prin mandatarii săi, are capacitatea de a zdrobi rebeliunile, câtă vreme ideologia pe care se bazează puterea sa subzistă.
Poziţia pe care o ocupă în economia de piaţă antreprenorii şi capitaliştii este de un alt tip. Un “rege al ciocolatei” n-are nici un fel de putere asupra consumatorilor, care sunt patronii săi. El le furnizează ciocolată de calitatea cea mai bună cu putinţă, la preţurile cele mai mici cu putinţă. El nu guvernează asupra consumatorilor, ci îi serveşte. Consumatorii n-au nici o obligaţie faţă de el. Ei sunt liberi să înceteze de a-i patrona magazinele. Dacă aceşti consumatori preferă să-şi cheltuiască mărunţişul în altă parte, el îşi pierde “regatul”. Nici muncitorii nu se află în “stăpânirea” sa. El le cumpără serviciile, plătindu-i exact cu suma pe care sunt consumatorii pregătiţi să i-o ramburseze prin cumpărarea produsului. Capitaliştii şi antreprenorii sunt încă şi mai lipsiţi de putere politică. Ţările civilizate din Europa şi America au fost multă vreme controlate de guverne care nu obstrucţionau semnificativ funcţionarea economiei de piaţă. Astăzi, ţările acestea sunt şi ele dominate de partide ostile capitalismului, care consideră că fiecare barieră ridicată în calea capitaliştilor şi antreprenorilor este extrem de benefică pentru populaţie.
Într-o economie de piaţă neobstrucţionată, capitaliştii şi antreprenorii [p.273] nu pot spera să obţină avantaje de pe urma mituirii funcţionarilor şi politicienilor. Pe de altă parte, funcţionarii şi politicienii nu au posibilitatea de a-i şantaja pe oamenii de afaceri şi de a extrage mită de la ei. Într-o ţară intervenţionistă există grupuri puternice de presiune care urmăresc dobândirea de privilegii pentru membrii lor pe seama grupurilor şi indivizilor aflaţi în poziţie mai slabă. În acest caz, oamenii de afaceri pot considera util să se protejeze prin mită împotriva actelor discriminatorii ale reprezentanţilor executivului şi ale legislativului; odată consacrate asemenea metode, ei pot încerca să le întrebuinţeze şi pentru a-şi asigura privilegii lor înşişi. În orice caz, faptul că oamenii de afaceri mituiesc politicienii şi funcţionarii şi sunt şantajaţi de aceşti oameni nu demonstrează că ei au puterea supremă şi guvernează ţara. Cei ce mituiesc şi plătesc tribut sunt guvernaţii şi nu guvernanţii.
Majoritatea oamenilor de afaceri nu pot recurge la mită, fie datorită convingerilor lor morale, fie de frică. Ei îşi asumă riscul de a prezerva sistemul liberei iniţiative şi de a se apăra de discriminare prin metode democratice legitime. Ei formează asociaţii comerciale şi încearcă să influenţeze opinia publică. Rezultatele acestei strădanii au fost mai degrabă modeste, după cum o vădeşte avansul triumfal al politicilor anticapitaliste. Cel mai important lucru pe care l-au realizat a fost de a amâna o vreme anumite măsuri deosebit de dăunătoare.
Prin felul cum o prezintă, demagogii deformează cras starea de lucruri. Ei ne spun că aceste asociaţii de bancheri şi manufacturieri sunt adevăraţii guvernanţi ai ţărilor din care fac parte şi că întregul aparat al ceea ce numesc ei guvern “plutodemocratic” este dominat de ei. Simpla enumerare a legilor adoptate în ultimele decenii de către adunarea legislativă a oricărei ţări este suficientă pentru a spulbera această legendă.
În natură se prevalează conflicte de interese ireconciliabile. Mijloacele de subzistenţă sunt limitate. Proliferarea tinde să depăşească subzistenţa. Doar plantele şi animalele cele mai bine adaptate supravieţuiesc. Antagonismul dintre două animale aflate în pericol să piară de inaniţie, care-şi smulg hrana unul de la altul, este implacabil.
Cooperarea socială în condiţii de diviziune a muncii elimină asemena antagonisme. Ea substituie ostilităţii parteneriatul şi mutualitatea. Membrii societăţii sunt uniţi într-o aventură comună.
Termenul de competiţie, aşa cum se aplică el condiţiilor vieţii animale, desemnează rivaliatea dintre animale, care se manifestă în căutarea de către ele a hranei. Putem numi acest fenomen competiţie biologică. Competiţia biologică nu trebuie confundată cu competiţia socială, i.e. cu efortul indivizilor de a atinge poziţia cea mai favorabilă în cadrul sistemului de cooperare socială. Cum întotdeauna vor exista [p.274] poziţii pe care oamenii pun un preţ mai mare decât pe altele, ei se vor strădui să le atingă şi vor încerca să-şi depăşească rivalii. Aşadar competiţia socială este prezentă în toate modurile de organizare socială imaginabile. Dacă dorim să ne imaginăm o stare de lucruri din care competiţia socială este absentă trebuie să construim imaginea unui sistem socialist, în care şeful nu este asistat de nici una dintre ambiţiile supuşilor săi, în eforturile sale de a-i fixa fiecăruia locul şi sarcina în societate. Indivizii sunt total indiferenţi şi nu candidează pentru numiri speciale. Ei se comportă asemenea cailor de herghelie, care nu încearcă să se pună într-o lumină favorabilă când proprietarul alege armăsarul care-i va însămânţa cea mai bună iapă de prăsilă. Dar asemenea oameni ar înceta de a mai fi persoane care acţionează.
Competiţia catalactică înseamnă emulaţie între persoane care doresc să se depăşească reciproc. Ea nu este o luptă, deşi există obiceiul de a o descrie metaforic în termeni de război şi conflicte intestine, de atacuri şi apărări, de strategie şi tactică. Cei ce eşuează nu sunt anihilaţi; ei sunt îndreptaţi spre o regiune din sistemul social care este mai modestă, dar mai adecvată realizărilor lor decât cea pe care plănuiseră s-o atingă.
Într-un sistem totalitar competiţia socială se manifestă în strădaniile oamenilor de a curta favorurile celor aflaţi la putere. În economia de piaţă competiţia se manifestă prin aceea că vânzătorii trebuie să se depăşească unii pe alţii, oferind bunuri şi servicii mai adecvate şi mai ieftine, iar cumpărătorii trebuie şi ei să se depăşească unii pe alţii, oferind preţuri mai ridicate. Analizând acest tip de competiţie socială, care poate fi numită competiţie catalactică, trebuie să ne ferim de diverse erori populare.
Economia clasică agrea ideea abolirii tuturor barierelor ridicate în calea comerţului, care îi împiedică pe oameni să rivalizeze pe piaţă. Asemenea legi restrictive, explicau ei, au drept consecinţă deplasarea producţiei din acele locuri în care condiţiile naturale sunt mai favorabile desfăşurării ei, către acelea în care sunt mai puţin favorabile. Ele îl protejează pe cel mai puţin eficient împotriva rivalului său mai eficient. Ele tind să perpetueze metodele tehnologice de producţie înapoiate. Pe scurt, ele reduc producţia, reducând astfel nivelul de trai. Pentru a le asigura tuturor un plus de prosperitate, spuneau economiştii, competiţia trebuie să fie liber accesibilă tuturor. Acesta era sensul în care întrebuinţau ei termenul de liberă competiţie. În întrebuinţarea pe care o dădeau ei termenului de libertate nu exista nimic metafizic. Ei susţineau anularea privilegiilor care împiedică accesul oamenilor în anumite ramuri comerciale şi pe anumite pieţe. Toate elucubraţiile sofisticate care caută nod în papură pe seama conotaţiilor metafizice ale adjectivului liberă aşezat pe lângă substantivul competiţie sunt nefondate; ele nu au nici o legătură cu problema catalactică a competiţiei. [p.275]
În măsura în care intervin condiţiile naturale competiţia nu poate fi liber accesibilă decât cu privire la acei factori de producţie care nu sunt rari şi deci nu constituie obiectele acţiunii umane. În sfera catalactică, competiţia este întotdeauna limitată de raritatea inexorabilă a bunurilor şi serviciilor economice. Chiar şi în absenţa barierelor instituţionale ridicate pentru a reduce numărul celor care rivalizează, starea de lucruri nu poate fi niciodată astfel încât să le permită tuturor să rivalizeze în toate sectoarele pieţii. În fiecare sector în competiţie nu se pot angaja decât grupuri relativ mici.
Competiţia catalactică, una din trăsăturile caracteristice ale economiei de piaţă, este un fenomen social. Ea nu este un drept, garantat de stat şi legi, care să facă cu putinţă ca fiecare individ să-şi aleagă ad libitum locul care-i surâde cel mai mult din structura diviziuni muncii. Aşezarea fiecărei persoane la locul ei potrivit în societate este sarcina consumatorilor. Decizia lor de a cumpăra sau de a se abţine de la a cumpăra este hotărâtoare pentru determinarea poziţiei sociale a fiecărui individ. Supremaţia lor nu este ştirbită de nici un privilegiu acordat indivizilor în calitate de producători. Intrarea într-o anumită ramură economică este practic deschisă nou veniţilor numai în măsura în care consumatorii consimt expansiunii acestei ramuri, sau în măsura în care nou veniţii reuşesc să-i înlocuiască pe cei ce activează deja în ea, satisfăcând în mod mai adecvat şi la preţuri mai mici cererile consumatorilor. Investiţiile suplimentare sunt justificate numai în măsura în care ele răspund celor mai intense dintre nevoile încă nesatisfăcute ale consumatorilor. Dacă întreprinderile existente sunt suficiente, investirea de mai mult capital în aceeaşi ramură ar fi o risipă. Structura preţurilor de piaţă îi împinge pe investitori în alte ramuri.
Este necesar să subliniem acest aspect, deoarece neînţelegerea lui stă la rădăcina multor nemulţumiri populare legate de imposibilitatea competiţiei. Acum şaizeci sau şaptezeci de ani oamenii obişnuiau să spună că nu se poate intra în competiţie cu companiile feroviare. Este imposibil, spuneau ei, să li se conteste poziţia prin înfiinţarea de linii feroviare rivale; deci în domeniul transportului terestru nu mai există competiţie. Adevărul e că la vremea aceea liniile deja existente erau în mare parte suficiente. Perspectivele pentru investiţiile suplimentare de capital erau mai favorabile în domeniul ameliorării capacităţii de a furniza servicii ale liniilor deja existente şi în alte ramuri de afaceri, diferite de construcţia de noi căi ferate. Însă această împrejurare nu împiedica continuarea progresului tehnicilor de transport. Mărimea şi “puterea” companiilor feroviare nu reprezenta un impediment pentru apariţia autoturismului şi a avionului.
Astăzi oamenii spun acelaşi lucru despre diversele ramuri dominate de firme mari: Nu le poţi contesta poziţia, deoarece sunt prea mari [p.276] şi prea puternice. Însă competiţia nu înseamnă că oricine poate să prospere imitând pur şi simplu ce fac alţii. Ea înseamnă şansa de a-i servi pe consumatori mai bine şi la preţuri mai mici, fără oprelişti datorate privilegiilor acordate celor ale căror interese speciale sunt lezate de inovaţii. Nou venitul care doreşte să sfideze interesele speciale ale vechilor firme consolidate are nevoie în primul rând de minte şi idei. Dacă proiectul său este adecvat pentru a satisface cele mai intense nevoi încă nesatisfăcute ale consumatorilor, sau pentru a le furniza bunuri la un preţ mai mic decât o făceau vechii lor furnizori, atunci el va reuşi, în ciuda mult temutei mărimi şi puteri a vechilor firme.
Competiţia catalactică nu trebuie confundată cu luptele în vederea obţinerii unui premiu sau cu concursurile de frumuseţe. Scopul acestor lupte şi concursuri este de a descoperi cine este cel mai bun boxer sau cea mai frumoasă fată. Rolul social al competiţiei catalactice nu este, desigur, de a stabili cine este băiatul cel mai deştept şi de a premia câştigătorul cu titluri şi medalii. Rolul său este de a garanta cea mai adecvată satisfacţie cu putinţă a consumatorilor, în condiţiile economice date.
Egalitatea şanselor nu intervine nici în luptele pentru premii şi în concursurile de frumuseţe, nici în vreun alt tip de competiţie, biologică sau socială. Imensa majoritate a oamenilor sunt, datorită structurii fiziologice a corpului lor, lipsiţi de şansa de a se bucura de onorurile campionului de box sau ale reginei frumuseţii. Numai un număr foarte mic de oameni pot fi competitivi pe piaţa muncii ca interpreţi de operă sau ca staruri de cinema. Cele mai mari şanse de a fi competitivi în domeniul realizărilor ştiinţifice le au profesorii universitari. Cu toate acestea, mii şi mii de profesori dispar fără să lase nici o urmă în istoria ideilor sau a progresului ştiinţific, în vreme ce mulţi dintre outsiderii defavorizaţi cuceresc gloria prin contribuţii minunate.
Se obişnuieşte să se obiecteze deoarece competiţia catalactică nu este liber accesibilă tuturor în acelaşi fel. Începutul este mult mai dificil pentru un băiat sărac decât pentru fiul unui om bogat. Însă consumatorilor le este indiferent dacă oamenii care-i servesc şi-au început cariera în condiţii egale sau nu. Singurul lor interes este de a-şi asigura cea mai adecvată satisfacere posibilă a propriilor nevoi. Deoarece sistemul proprietăţii ereditare este mai eficient în această privinţă, ei îl preferă altor sisteme mai puţin eficiente. Ei privesc lucrurile din punctul de vedere al utilităţii şi al bunăstării sociale, şi nu din cel al unui aşa-zis drept “natural” al fiecărui individ de a rivaliza cu şanse egale, care este imaginar şi irealizabil. Realizarea unui asemenea drept ar necesita plasarea în poziţii defavorabile a celor născuţi mai inteligenţi şi cu o voinţă mai puternică decât omul de rând. Evident, lucrul acesta ar fi absurd. [p.277]
Termenul de competiţie este întrebuinţat îndeosebi în antiteză cu cel de monopol. În acest context, termenul de monopol are mai multe semnificaţii, care trebuie separate cu claritate.
Prima conotaţie a termenului de monopol, foarte frecvent implicată în utilizarea curentă a termenului, se referă la o stare de lucruri în care monopolistul, care poate fi un singur individ sau un grup de indivizi, deţine controlul exclusiv asupra unei resurse vitale pentru supravieţuire. Un asemenea monopolist are puterea să-i înfometeze până la moarte pe toţi cei ce nu ascultă de ordinele sale. El dictează şi ceilalţi n-au altă alternativă decât să se supună sau să moară. În cazul unui asemenea monopol nu există nici un fel de piaţă şi nici un fel de competiţie catalactică. Monopolistul este stăpân, iar restul sunt sclavi, în întregime dependenţi de bunul său plac. Nu este necesar să insistăm asupra acestui tip de monopol. El nu are nici un fel de legătura cu economia de piaţă. Este suficient să cităm un exemplu. Un stat socialist atotcuprinzător ar exercita un asemenea monopol absolut şi total; el ar avea purtarea de a-şi strivi oponenţii, ameninţându-i cu moartea prin inaniţie. [14]
A doua conotaţie a monopolului diferă de prima prin aceea că descrie o stare de lucruri compatibilă cu condiţiile unei economii de piaţă. În acest caz, prin monopolist se înţelege un monopolist sau un grup de monopolişti pe deplin coordonaţi pentru a acţiona în comun, care controlează în exclusivitate oferta unui anumit bun. Dacă definim termenul de monopol în felul acesta, domeniul său de aplicabilitate pare să devină extrem de vast. Produsele industriei de transformare sunt mai mult sau mai puţin diferite unele de altele. Fiecare fabrică produce mărfuri diferite de cele produse de alte fabrici. Fiecare hotel are monopolul vânzării serviciilor sale în locul unde sunt amplasate clădirile sale. Serviciile profesionale asigurate de un medic sau de un avocat nu sunt niciodată perfect identice cu cele asigurate de un alt medic sau un alt avocat. Cu excepţia anumitor materii prime, produse alimentare şi alte produse de larg consum, monopolul se găseşte pretutindeni pe piaţă.
Însă simplul fenomen al monopolului este lipsit de orice semnificaţie şi relevanţă pentru funcţionarea pieţei şi pentru determinarea preţurilor. El nu îi furnizează monopolistului nici un avantaj la vânzarea produselor sale. În virtutea legii de copyright, orice improvizator de rime se bucură de monopolul vânzării poeziei sale. Însă lucrul acesta nu influenţează piaţa. Se poate întâmpla ca producţia sa să nu fie cumpărată la nici un preţ, iar cărţile sale să nu se vândă decât la preţul hârtiei uzate încorporate în ele.
Monopolul, în această a doua accepţiune a termenului, devine un factor în determinarea preţurilor numai în cazul în care curba cererii pentru [p.278] bunul respectiv are o anumită forma specifică. Dacă monopolistul poate obţine încasări nete mai mari prin vânzarea unei cantităţi mai mici din produsul său la un preţ mai mare decât prin vânzarea unei cantităţi mai mari din stocul său la un preţ mai mic, atunci se formează un preţ de monopol, mai mare decât ar fi fost preţul potenţial al pieţei în absenţa monopolului. În vreme ce preţurile de monopol reprezintă un fenomen de piaţă important, monopolul ca atare nu este important decât dacă poate duce la formarea preţurilor de monopol.
Există obiceiul de a numi preţurile care nu sunt de monopol preţuri competitive. Deşi este îndoielnic dacă această terminologie este adecvată, ea este general acceptată şi ar fi dificil de schimbat. Însă trebuie să ne ferim să o interpretăm greşit. Ar fi o mare eroare să se deducă din antiteza dintre preţul de monopol şi cel competitiv că preţul de monopol este determinat de absenţa competiţiei. Competiţia catalactică este întotdeauna prezentă pe piaţă. Ea nu intervine în mai mică măsură în determinarea preţurilor de monopol decât în determinarea preţurilor competitive. Aspectul curbei cererii care face cu putinţă apariţia preţurilor de monopol şi determină comportamentul monopolistului este determinat de competiţia tuturor celorlalte bunuri care rivalizează pentru dolarii cumpărătorului. Cu cât monopolistul ridică mai mult preţul la care este dispus să vândă, cu atât cumpărătorii potenţiali îşi direcţionează mai mult dolarii către alte bunuri care sunt de vânzare. Pe piaţă fiecare bun rivalizează cu toate celelalte bunuri.
Există persoane care susţin despre teoria catalactică a preţurilor că ea nu este de nici un folos pentru studiul realităţii deoarece “libera” competiţie n-a existat niciodată sau deoarece, astăzi cel puţin, ea a încetat să mai existe. Toate aceste doctrine sunt eronate. [15] Ele deformează fenomenele, ignorând ce este în realitate competiţia. Este adevărat că istoria ultimilor zeci de ani este o cronică a politicilor destinate să restricţioneze competiţia. Intenţia vădită a acestor măsuri este de a acorda privilegii anumitor grupuri de producători, protejându-le împotriva competiţiei rivalilor lor mai eficienţi. Politicile acestea au creat de multe ori condiţiile necesare apariţiei preţurilor de monopol. În multe cazuri lucrul acesta nu s-a întâmplat, rezultatul fiind doar o stare de lucruri care îi împiedica pe capitalişti, antreprenori, fermieri şi muncitori să intre în acele ramuri economice în care le-ar fi putut furniza concetăţenilor lor serviciile cele mai preţioase. [p.279] Competiţia catalactică a fost restricţionată sever, însă economia de piaţă încă mai funcţionează, deşi este sabotată de intervenţiile guvernului şi ale sindicatelor. Sistemul competiţiei catalactice funcţionează încă, deşi productivitatea muncii a fost substanţial redusă.
Obiectivul ultim al acestor politici anticompetitive este de a înlocui capitalismul cu un sistem de planificare socialist, din care competiţia catalactică lipseşte cu totul. În vreme ce varsă lacrimi de crocodil în legătură cu declinul competiţiei, planificatorii urmăresc abolirea acestui sistem competitiv “dement”. În anumite ţări ei şi-au atins ţelul. Însă în restul lumii n-au reuşi decât să restrângă competiţia din anumite ramuri economice, sporind numărul celor ce rivalizează în alte ramuri.
Forţele ce urmăresc restrângerea competiţiei joacă astăzi un rol important. Studiul lor constituie una din sarcinile importante ale istoriei vremurilor noastre. Teoriei economice nu-i incumbă să se ocupe de ele în mod special. Faptul că există bariere în calea comerţului, privilegii, carteluri, monopoluri guvernamentale şi sindicate nu este decât un dat al istoriei economice. Interpretarea sa nu implică teoreme speciale.
Filozofii şi avocaţii s-au ostenit mult căutând definiţia conceptului de libertate. Cu greu s-ar putea susţine că strădaniile lor au fost încununate de succes.
Conceptul de libertate are sens numai în măsura în care se referă la relaţii interumane. Există autori care au istorisit poveşti despre o aşa-zisă libertate naturală, originară, de care omul s-ar fi bucurat într-o fabuloasă stare de natură, care ar fi precedat stabilirea relaţiilor sociale. Însă asemenea indivizi sau familii, care cutreierau pământul auto-suficienţi din punct de vedere mental şi economic, nu erau liberi decât până când întâlneau în drumul lor pe cineva mai puternic. În condiţiile nemiloase ale competiţiei biologice, cel puternic avea întotdeauna dreptate, iar cel mai slab nu avea decât şansa supunerii necondiţionate. Cu siguranţă omul primitiv nu s-a născut liber.
Numai în cadrul unui sistem social i se poate atribui un sens termenului de libertate. Ca termen praxeologic, libertatea se referă la sfera în care individul care acţionează are posibilitatea de a alege între diverse moduri de acţiune. Omul este liber în măsura în care i se permite să aleagă obiective şi mijloacele care urmează a fi întrebuinţate pentru atingerea acelor obiective. Libertatea omului este rigid limitată, atât de legile naturii cât şi de cele ale praxeologiei. El nu poate atinge obiective care sunt mutual incompatibile. Dacă alege gratificări care produc anumite efecte asupra [p.280] funcţionării trupului şi minţii sale, el trebuie să suporte aceste consecinţe. Ar fi nepotrivit să spunem că omul este lipsit de libertate pentru că nu se poate bucura de plăcerile provocate de întrebuinţarea anumitor droguri fără a fi afectat de rezultatele lor inevitabile, considerate îndeobşte extrem de indezirabile. Cu toate că lucrul acesta este acceptat în general de către toate persoanele dezirabile, nu există o asemenea unanimitate şi în ce priveşte aprecierea legilor praxeologiei.
Omul nu se poate bucura atât de avantajele cooperării sociale bazate pe principiul diviziunii muncii în cadrul societăţii cât şi de licenţele comportamentale menite să dezintegreze societatea. El trebuie să aleagă între respectarea anumitor reguli care fac cu putinţă viaţa în cadrul societăţii şi sărăcia şi insecuritatea unei “vieţi periculoase”, de conflict perpetuu între persoanele independente. Legea aceasta, care determină urmările oricărei acţiuni umane, nu este mai puţin rigidă decât legile fizicii.
Însă există o diferenţă importantă între sechelele nesocotirii legilor naturii şi cele ale nesocotirii legilor praxeologiei. De bună seamă, ambele categorii de legi lucrează prin ele însele, fără a fi nevoie de aplicarea lor de către om. Însă efectele alegerii lor de către un individ diferă. Omul care consumă otravă nu-şi face rău decât sie-şi. Însă omul care optează pentru recursul la furt tulbură întreaga ordine socială. În vreme ce doar el singur beneficiază de câştigul pe termen scurt cules de pe urma acţiunilor sale, efectele lor dezastruoase pe termen lung sunt dăunătoare pentru toţi. Fapta sa este o crimă, deoarece are efecte dăunătoare asupra semenilor săi. Dacă societatea n-ar stăvili asemenea comportamente, ele s-ar generaliza rapid, punând capăt cooperării sociale şi tuturor avantajelor pe care le furnizează aceasta tuturor.
Pentru a institui şi a prezerva cooperarea socială sunt necesare măsuri care să împiedice persoanele asociale de a comite acte care ar submina toate realizările acumulate de om, în ridicarea sa progresivă deasupra nivelului Neanderthal. Pentru a prezerva starea de lucruri în care există protecţie a individului împotriva tiraniei nelimitate a semenilor săi mai puternici şi mai inteligenţi este necesară o instituţie care să descurajeze toate elementele antisociale. Pacea -- absenţa luptelor perpetue ale tuturor împotriva tuturor -- nu poate fi asigurată decât prin instituirea unui sistem în care puterea de a recurge la acţiuni violente este monopolizată de către un aparat social al constrângerii şi coerciţiei, iar aplicarea acestei puteri în fiecare caz individual este reglementată printr-un set de reguli -- legile elaborate de om, care sunt distincte atât de legile naturii cât şi de cele ale praxeologiei. Principalul instrument al unui sistem social constă în funcţionarea unui astfel de aparat, numit îndeobşte stat. [p.281]
Conceptele de libertate şi de servitute n-au sens decât prin raportare la modul de funcţionare al statului. A spune că o persoană nu este liberă pentru că, dacă doreşte să rămână în viaţă, puterea ei de a alege între a bea apă şi a bea cianură de potasiu este restricţionată de natură, ar fi cât se poate de impropriu şi de inducător în eroare. Nu ar fi mai puţin inacceptabil să se spună despre un om că este lipsit de libertate deoarece legea impune sancţiuni asupra dorinţei sale de a ucide un alt om şi deoarece poliţia şi tribunalele penale le aplică. În măsura în care statul -- aparatul social de constrângere şi opresiune -- îşi limitează exerciţiul violenţei şi al ameninţării cu violenţa la suprimarea şi prevenirea acţiunilor antisociale, prevalează ceea ce se poate numi în mod rezonabil şi inteligibil libertate. Interzisă este doar conduita care este menită să dezintegreze cooperarea socială şi civilizaţia, aruncând astfel întreaga populaţie îndărăt, către condiţiile din vremea când homo sapiens îşi făcea apariţia din existenţa pur animalică a strămoşilor săi nonumani. Felul acesta de coerciţie nu restrânge semnificativ posibilitatea de a alege a omului. Chiar dacă n-ar exista nici un guvern care să aplice legile elaborate de om, individul nu s-ar putea bucura în acelaşi timp atât de avantajele ce decurg din existenţa cooperării sociale cât şi de plăcerea de a da frâu liber instinctelor sale agresive de animal rapace.
În economia de piaţă, în cadrul organizării sociale de tip laissez-faire, există o sferă în care individul este liber să aleagă între diverse moduri de acţiune, fără a fi ameninţat cu pedepse. Pe de altă parte, dacă guvernul face mai mult decât să protejeze indivizii împotriva agresiunilor violente şi frauduloase venite din partea persoanelor anti-sociale, el reduce sfera libertăţii individuale de acţiune dincolo de gradul în care aceasta este limitată de legitatea praxeologică. Astfel, putem defini libertatea ca fiind acea stare de lucruri în care posibilitatea individului de a alege după cum doreşte nu este constrânsă de violenţa guvernamentală dincolo de limitele pe care i le impune oricum legitatea praxeologică.
Aceasta este semnificaţia libertăţii atunci când ea este definită drept condiţia individului în cadrul economiei de piaţă. Individul este liber, în sensul că legile şi statul nu-l silesc să renunţe la autonomie şi autodeterminare mai mult decât o fac inevitabil legile praxeologice. El nu renunţă decât la libertatea animalică de a trăi fără a acorda nici un fel de consideraţie existenţei altor specimene din specia pe care o reprezintă. Rolul aparatului social de constrângere şi coerciţie este de a-i sili pe indivizii a căror răutate, lipsă de prevedere sau inferioritate mentală îi împiedică să realizeze că permiţându-şi acte care distrug societatea îşi dăunează atât lor înşile cât şi tuturor celorlalte fiinţe umane, să evite asemenea acte. [p.282]
Din acest punct de vedere este necesar să ne oprim la întrebarea frecvent formulată dacă serviciul militar obligatoriu şi prelevarea de impozite reprezintă restricţii ale libertăţii. Dacă principiile economiei de piaţă ar fi recunoscute de toţi oamenii, din întreaga lume, atunci nu ar mai exista nici un motiv pentru a purta războaie şi statele ar putea să-şi ducă fiecare viaţa netulburate, în pace. [16] Însă date fiind condiţiile din epoca noastră, o ţară liberă este permanent ameninţată de schemele agresive ale autocraţiilor totalitare. Dacă doreşte să-şi păstreze libertatea, ea trebuie să fie pregătită să-şi apere independenţa. Dacă guvernul unei ţări libere îl forţează pe fiecare cetăţean să-şi aducă deplina cooperare la atingerea obiectivului său -- de a respinge agresorii -- şi sileşte pe fiecare cetăţean apt din punct de vedere fizic să se înroleze în forţele armate, el nu impune prin aceasta individului datorii care depăşesc sarcinile dictate de legile praxeologiei. Într-o lume plină de agresori şi înrobitori necruţători, pacifismul integral şi necondiţionat este sinonim cu cedarea necondiţionată în faţa opresorului cel mai lipsit de scrupule. Cel ce doreşte să rămână liber trebuie să lupte până la moarte împotriva celor ce doresc să-i suprime libertatea. Deoarece tentativele de a rezista izolate ale fiecărui individ sunt sortite eşecului, singura soluţie eficace este organizarea rezistenţei de către aparatul guvernamental. Sarcina esenţială a guvernului este de a apăra sistemul social, nu doar împotriva gangsterilor interni, ci şi împotriva inamicilor externi. În epoca noastră cel ce se opune înarmării şi serviciului militar obligatoriu este, poate fără să-şi dea seama, complicele moral al celor ce urmăresc înrobirea tuturor.
Menţinerea unui aparat guvernamental alcătuit din tribunale, ofiţeri de poliţie, puşcării şi forţe armate, presupune cheltuieli considerabile. Prelevarea de impozite pentru aceste scopuri este pe deplin compatibilă cu libertatea de care se bucură individul într-o economie liberă de piaţă. Spunând aceasta este de la sine înţeles că nu justificăm metodele de impozitare confiscatoare şi discriminatoare, practicate astăzi de către statele autointitulate progresiste. Este necesar să subliniem acest lucru, deoarece în epoca noastră de intervenţionism şi “progres” constant către totalitarism, guvernele îşi întrebuinţează puterea de a preleva taxe în scopul distrugerii economiei de piaţă.
Fiecare pas pe care-l face un guvern dincolo de îndeplinirea funcţiilor sale esenţiale, de protecţie a funcţionării nestânjenite a economiei de piaţă împotriva agresiunilor, fie acestea interne sau venite din partea unor răufăcători externi, este un pas făcut înainte pe drumul ce duce direct spre sistemul totalitarist în care nu mai există libertate deloc.
Libertatea şi autonomia sunt condiţiile de care se bucură omul într-o societate contractuală. Cooperarea socială în cadrul unui sistem bazat pe proprietatea privată asupra factorilor de producţie înseamnă că în cadrul pieţei [p.283] individul nu are a se supune şi a asculta de nici un stăpânitor. În măsura în care oferă anumite lucruri şi-i serveşte pe alţii, el o face de bună voie, pentru a fi recompensat şi servit la rândul său de către beneficiarii serviciilor sale. El se angajează în schimburi de bunuri şi servicii, fără a depune muncă forţată şi fără a plăti tribut. Sigur că el nu este independent. El depinde de ceilalţi membri ai societăţii. Însă dependenţa aceasta este mutuală. Cumpărătorul depinde de vânzător iar vânzătorul de cumpărător.
Principala preocupare a multor scriitori din secolele al XIX-lea şi XX a fost de a deforma şi distorsiona această stare evidentă de lucruri. Muncitorii, spuneau ei, se află la cheremul patronilor lor. Desigur, este adevărat că patronul are dreptul să-şi concedieze salariatul. Însă dacă întrebuinţează acest drept pentru a-şi satisface capriciile el îşi subminează propriile interese. A disponibiliza un om mai destoinic şi a angaja în locul lui unul mai puţin eficient este în propriul său dezavantaj. Piaţa nu împiedică direct pe nimeni să provoace neplăceri concetăţenilor săi; ea nu face decât să penalizeze o asemenea conduită. Proprietarul de magazin este liber să se comporte grosolan cu clienţii săi, presupunând că este gata să suporte consecinţele. Consumatorii sunt liberi să boicoteze un furnizor, dacă sunt dispuşi să-şi asume costurile ce decurg din aceasta. Ceea ce îl îmboldeşte pe fiecare om să-şi dea toată silinţa în a-şi servi semenii pe piaţă, estompându-i tendinţele înnăscute către samavolnicie şi răutate, nu sunt constrângerea şi coerciţia venite din partea jandarmilor, călăilor şi tribunalelor penale, ci interesul propriu. Membrul unei societăţi contractuale este liber deoarece nu-i serveşte pe alţii decât servindu-se pe sine. Singura constrângere exercitată asupra lui este cea provocată de fenomenul natural inevitabil al rarităţii. În rest, el este liber în cuprinsul pieţei.
Nu există nici un fel de libertate şi autonomie, altele decât acelea pe care le permite piaţa. Într-o societate hegemonică de tip totalitarist singura libertate care îi este lăsată individului, deoarece nu-i poate fi uzurpată, este libertatea de a se sinucide.
Statul, aparatul social al coerciţiei şi al constrângerii, este inevitabil o instituţie hegemonică. Dacă aparatul guvernamental ar fi în măsură să-şi extindă puterea ad libitum, el ar putea aboli economia de piaţă, substituind-o cu socialismul totalitarist integral. Pentru a evita aceasta, este necesar să se limiteze puterea aparatului guvernamental. Aceasta este sarcina constituţiilor, declaraţiilor drepturilor omului şi a legilor. Aceasta este semnificaţia tuturor luptelor pentru libertate pe care le-au purtat oamenii.
Detractorii libertăţii au dreptate în sensul acesta, atunci când numesc libertatea o valoare “burgheză” şi le reproşează drepturilor ce garantează libertatea faptului că sunt negative. În raport cu statul şi aparatul guvernamental, libertatea înseamnă constrângeri impuse asupra exerciţiului puterii poliţieneşti.
N-ar fi fost necesar să insistăm asupra acestui fapt evident [p.284] dacă adepţii abolirii libertăţii nu ar fi generat în mod deliberat o confuzie semantică. Ei şi-au dat seama că nu aveau nici o şansă de victorie într-o luptă deschisă şi sinceră pentru cauza servituţii şi a restrângerii libertăţii. Noţiunile de libertate şi autonomie se bucurau de un asemenea prestigiu încât nici o propagandă nu era în stare să le clatine popularitatea. În regiunea de înflorire a civilizaţiei occidentale libertatea era considerată bunul cel mai de preţ din vremuri imemoriale. Ceea ce i-a asigurat Occidentului eminenţa a fost tocmai preocuparea lui pentru libertate, un ideal social străin de popoarele orientale. Filozofia socială a Occidentului este, în esenţă, o filozofie a libertăţii. Individualismul “neînduplecat” este emblema civilizaţiei noastre. Nici un atac făţiş asupra libertăţii individuale nu avea vreo şansă de succes.
În consecinţă, adepţii totalitarismului au adoptat altă tactică. Ei au răsturnat înţelesul cuvintelor. Ei numesc libertate adevărată sau autentică situaţia indivizilor în cadrul unui sistem în care singurul lor drept este de a asculta de ordine. În Statele Unite ei se autointitulează liberali adevăraţi, pentru că lucrează la instituirea unei astfel de ordini sociale. Ei numesc metodele ruseşti de guvernare dictatorială “democraţie”. Ei numesc metodele sindicale de exercitare a violenţei şi a coerciţiei “democraţie industrială”. Ei numesc libertate a presei o stare de lucruri în care doar statul are libertatea de a publica ziare şi cărţi. Ei definesc libertatea ca fiind posibilitatea de a face lucrurile “îndreptăţite” şi, bineînţeles, îşi rezerva lor înşile sarcina de a determina ce este îndreptăţit şi ce nu. În ochii lor omnipotenţa statului înseamnă deplină libertate. Adevăratul înţeles al luptei lor pentru libertate este eliberarea puterii poliţieneşti de toate constrângerile.
Economia de piaţă, afirmă aceşti pretinşi liberali, îi oferă libertate doar clasei parazitare a exploatatorilor, adică burgheziei. Ticăloşii din care e alcătuită aceasta se bucură de libertate numai pentru a înrobi masele. Salariatul nu este liber; el trebuie să trudească pentru beneficiul exclusiv al stăpânilor săi, patronii. Capitaliştii îşi însuşesc ceea ce ar trebui, conform drepturilor inalienabile ale omului, să aparţină muncitorului. În regim socialist muncitorul se va bucura de libertate şi de demnitate umană, deoarece va înceta de a fi sclavul capitalistului. Socialismul înseamnă emanciparea omului de rând şi libertate pentru toţi. Mai mult, el înseamnă avuţie pentru toţi.
Doctrinele acestea au putut să triumfe deoarece ele n-au avut de întâmpinat critici raţionale judicioase. Anumiţi economişti au înregistrat succese strălucite în ce priveşte demascarea erorilor crase şi a contradicţiilor care le străbat. Însă publicul larg ignoră rezultatele teoriei economice. Argumentele avansate [p.285] de politicienii şi scriitorii de rând împotriva socialismului sunt fie naive, fie irelevante. Este inutil să insistăm asupra unui presupus drept “natural” al oamenilor de a deţine proprietate atunci când alţii afirmă că dreptul “natural” de căpătâi este egalitatea veniturilor. Asemenea dispute nu pot fi niciodată soluţionate. Criticarea aspectelor nonesenţiale, accesorii ale socialismului este lipsită de eficacitate. Socialismul nu poate fi respins prin atacarea poziţiilor socialiste care privesc religia, căsătoria, controlul natalităţii sau arta. Mai grav, cu privire la aceste chestiuni criticii socialismului s-au situat adesea pe poziţii eronate.
În ciuda acestor deficienţe serioase ale apărătorilor libertăţii economice, înşelarea în permanenţă a tuturor în legătură cu principalele caracteristici ale socialismului s-a dovedit imposibilă. Cei mai fanatici planificatori au fost siliţi să admită că proiectele lor presupun abolirea multor libertăţi de care se bucură oamenii în regimul capitalist de “plutodemocraţie”. Strânşi cu uşa, ei au apelat la un nou subterfugiu. Libertatea care urmează să fie abolită, insistă ei, nu este decât falsa libertate “economică” a capitaliştilor, care-i dăunează omului de rând. În afara “sferei economice” nu numai că libertatea va fi în întregime prezervată, ci ea va fi chiar considerabil extinsă. În ultima vreme, sloganul cel mai popular al adepţilor guvernului totalitarist şi al rusificării tuturor ţărilor a devenit “planificarea pentru libertate”.
Eroarea implicată în acest argument provine din distincţia factice între două sfere ale vieţii şi ale acţiunii umane, sfera “economică” şi cea “noneconomică”, care sunt astfel complet separate una de alta. În această privinţă nu este necesar să adăugăm nimic la ceea ce s-a spus deja în precedentele părţi ale acestei lucrări. Însă există un alt aspect pe care trebuie să-l subliniem.
Libertatea, aşa cum le-a fost dată oamenilor din ţările democratice care alcătuiesc civilizaţia occidentală să se bucure de ea pe vremea triumfului vechiului liberalism, nu a fost un produs al constituţiilor, al declaraţiilor de drepturi ale omului, al legilor şi al statutelor. Asemenea documente nu urmăreau decât protejarea libertăţii şi a autonomiei, care erau ferm înstructurate în modul de funcţionare al economiei de piaţă, împotriva ştirbirilor pe care i le-ar fi putut aduce funcţionarii de stat. Nici un guvern şi nici o lege de drept civil nu poate garanta şi genera libertate, altfel decât prin susţinerea şi apărarea instituţiilor fundamentale ale economiei de piaţă. Guvernarea înseamnă întotdeauna coerciţie şi constrângere, fiind în mod necesar opusă libertăţii. Aparatul guvernamental este un garant al libertăţii şi este compatibil cu această numai dacă sfera sa de acţiune este adecvat limitată la prezervarea a ceea ce se numeşte libertatea economică. Acolo unde nu există economie de piaţă, cele mai bine intenţionate stipulaţii constituţionale şi legale rămân literă moartă.
Libertatea omului în regim capitalist este un efect al competiţiei. [p.286] Muncitorul nu depinde de bunul plac al unui patron. Dacă patronul său îl eliberează din funcţie, el îşi găseşte un alt patron. [17] Consumatorul nu este la bunul plac al vânzătorului. El este liber să-şi ofere patronajul unui alt magazin, dacă găseşte de cuviinţă. Nimeni nu trebuie să sărute mâna altora sau să se teamă de pierderea favorurilor lor. Relaţiile interpersonale sunt relaţii de afaceri. Schimbul de bunuri şi servicii este mutual; a vinde sau a cumpăra nu este o favoare, ci o tranzacţie dictată de egoismul ambelor părţi.
Este adevărat că, în calitatea sa de producător, orice om depinde, fie direct – ca în cazul antreprenorului –, fie indirect – ca în cazul salariatului –, de cererile consumatorilor. Totuşi, dependenţa aceasta de supremaţia consumatorilor nu este nelimitată. Dacă o persoană are motive serioase să sfideze suveranitatea consumatorilor, ea poate încerca să o facă. Există în cadrul pieţei un drept foarte substanţial şi foarte efectiv de a rezista opresiunii. Nimeni nu este forţat să investească în industria producătoare de băuturi alcoolice sau să lucreze într-o fabrică de armament dacă are obiecţiuni de conştiinţă împotriva acestor activităţi. El poate fi nevoit să plătească un preţ pentru convingerile sale; nu există în lumea aceasta obiective a căror atingere să fie gratuită. Însă alegerea între un avantaj material şi ceea ce consideră individul că este chemarea datoriei este lăsată în seama propriei sale puteri de decizie. Într-o economie de piaţă individul singur este arbitrul suprem al chestiunilor ce privesc satisfacţia sa. [18]
Societatea capitalistă nu are alte mijloace de a constrânge pe cineva să-şi schimbe ocupaţia sau locul de muncă decât recompensarea celor ce ascultă de dorinţele consumatorilor cu venituri mai mari. Tocmai acesta este tipul de presiune pe care mulţi îl consideră insuportabil şi speră să-l vadă abolit în societatea socialistă. Ei sunt prea obtuzi pentru a realiza că singura alternativă este de a încredinţa autorităţilor întreaga putere de a determina în ce ramură şi în ce loc trebuie să lucreze fiecare om. [p.287]
Omul nu este mai puţin liber în calitatea sa de consumator. El singur decide ce este mai important şi ce este mai puţin important pentru sine. El îşi cheltuieşte banii conform opţiunilor propriei sale voinţe.
Substituirea economiei de piaţă cu planificarea economică anulează orice libertate, nelăsându-i individului decât dreptul de a asculta. Autoritatea directoare a tuturor chestiunilor economice controlează toate aspectele vieţii şi activităţilor omului. Ea este unicul patron. Orice muncă devine muncă forţată, deoarece angajatul trebuie să accepte ceea ce şeful binevoieşte să-i ofere. Ţarul economic determină ce şi cât de mult poate consuma fiecare consumator. În nici un sector al vieţii umane nu este lăsată vreo decizie la latitudinea judecăţilor de valoare ale individului. Autoritatea îi dă sarcini precise, îl formează profesional pentru slujba sa şi îl întrebuinţează în locul şi în felul pe care le consideră oportune.
Îndată ce dispare libertatea economică pe care o acordă economia de piaţă membrilor săi, toate libertăţile politice şi declaraţiile de drepturi ale omului devin caduce. Drepturile de habeas corpus şi cel la proces cu juraţi sunt nişte vorbe goale dacă, sub pretextul considerentelor de eficienţă economică, autoritatea are puterea deplină de a trimite orice cetăţean îi displace în regiunea arctică sau într-un deşert şi de a-i prescrie acolo “muncă grea” pe viaţă. Libertatea presei este o simplă iluzie dacă autoritatea controlează toate tiparniţele şi fabricile de hârtie. Şi acelaşi lucru se poate spune despre toate celelalte drepturi ale omului.
Omul este liber în măsura în care îşi călăuzeşte viaţă conform propriilor sale planuri. Un om a cărui soartă este determinată de planurile unei autorităţi superioare, care este depozitara exclusivă a dreptului de a planifica, nu este liber în sensul în care a fost utilizat şi înţeles termenul acesta de “libertate” de către toată lumea, până când revoluţia semantică a zilelor noastre a provocat amestecarea limbilor.
7. Inegalitatea averilor şi a veniturilor
Inegalitatea indivizilor în ce priveşte avuţia şi venitul este o caracteristică esenţială a economiei de piaţă.
Faptul că libertatea este incompatibilă cu egalitatea averilor şi a veniturilor a fost subliniat de mulţi autori. Nu este necesar să examinăm argumentele emoţionale avansate în aceste scrieri. Nu este necesar nici să ne punem întrebarea dacă renunţarea la liberate at putea ea însăşi să garanteze egalitatea averilor şi a veniturilor şi dacă o societate ar putea sau nu să subziste pe bazele unei asemenea egalităţi. Sarcina noastră este doar de a descrie rolul pe care-l joacă inegalitatea în cadrul societăţii de piaţă.
În societatea de piaţă constrângerea şi coerciţia directe nu sunt întrebuinţate decât pentru combaterea actelor dăunătoare cooperării sociale. [p.288] În rest, indivizii nu sunt molestaţi de puterea poliţienească. Cetăţeanul care respectă legea este ferit de amestecul temnicierilor şi al călăilor. Presiunea necesară pentru a-l induce pe individ să contribuie cu partea sa la efortul de producţie depus în cooperare este exercitată de structura preţurilor de piaţă. Presiunea aceasta este indirectă. Ea pune pe contribuţia fiecărui individ un preţ, stabilit în funcţie de valoarea atribuită de consumatori contribuţiei sale. Răsplătind eforturile individului conform valorii acestora, ea lasă la latitudinea fiecăruia alegerea între utilizarea mai mult sau mai puţin completă a propriilor sale facultăţi şi aptitudini. De bună seamă, metoda aceasta nu poate elimina dezavantajele inerente inferiorităţii anumitor persoane. Însă ea furnizează tuturor o motivaţie pentru a-şi exercita la maximum facultăţile şi aptitudinile.
Singurele alternative la această presiune financiară exercitată de piaţă sunt presiunea directă şi constrângerea exercitate de puterea poliţienească. Autorităţilor trebuie să li se încredinţeze sarcina de a stabili cantitatea şi calitatea muncii pe care urmează fiecare individ să o presteze. Dat fiind că indivizii sunt inegal înzestraţi cu aptitudini, aceasta presupune examinarea de către autorităţi a personalităţilor lor. Cu alte cuvinte, individul devine locatarul unui penitenciar, fiindu-i încredinţată o anumită sarcină. Dacă dă greş în îndeplinirea sarcinii pe care i-au trasat-o autorităţile, el este susceptibil de a fi pedepsit.
Este important să sesizăm în ce constă diferenţa între presiunea directă exercitată pentru prevenirea actelor criminale şi cea exercitată pentru adoptarea unei anumite conduite. În primul caz tot ce i se cere individului este să evite anumite tipuri de conduită, care sunt determinate cu precizie de lege. De regulă este uşor de stabilit dacă această interdicţie este sau nu respectată. În al doilea caz, individul este ţinut să îndeplinească o anumită sarcină; legea îl constrânge să execute o acţiune care nu este dinainte definită, a cărei stabilire este lăsata în seama deciziilor puterii executive. Individul este ţinut să asculte de ceea ce îi va ordona administraţia să facă. Răspunsul la întrebarea dacă hotărârea adoptată de puterea executivă este sau nu adecvată capacităţilor şi facultăţilor individului şi dacă el i se supune sau nu din toate puterile sale este extrem de greu de aflat. Fiecare cetăţean este supus deciziei autorităţilor în tot ce ţine de diferitele aspecte ale personalităţii sale şi de manifestările conduitei sale. Într-o economie de piaţă, cu prilejul unui proces penal, procurorul este obligat să producă suficiente dovezi ale vinovăţiei acuzatului. Însă când este vorba de prestarea muncilor obligatorii sarcina de a demonstra că rolul ce i-a fost încredinţat i-a depăşit capacităţile sau că a făcut tot ce se putea aştepta de la el îi revine acuzatului. Administratorii combină în persoanele lor funcţiile [p.289] de legislatori, executori ai legii, procurori publici şi judecători. Acuzaţii se află în întregime la discreţia lor. Aceasta este situaţia pe care şi-o imaginează oamenii când vorbesc de lipsă de libertate.
Nici un sistem de diviziune socială a muncii nu poate funcţiona fără o metodă care să-i facă pe indivizi responsabili pentru contribuţia lor la efortul productiv comun. Dacă această responsabilizare nu este asigurată de structura preţurilor de piaţă şi de inegalitatea averilor şi a veniturilor pe care o determină acestea, ea trebuie implementată prin metode de constrângere directă, poliţienească.
8. Profiturile şi pierderile antreprenoriale
Profitul, în sens larg, este câştigul rezultat din acţiune; el este sporul de satisfacţie (reducere a neplăcerii) obţinut; este diferenţa dintre valoarea mai mare atribuită rezultatului atins şi valoarea mai redusă atribuită sacrificiilor pentru atingerea sa; el este, cu alte cuvinte, diferenţa dintre venituri şi costuri. Realizarea de profituri este, invariabil, obiectivul urmărit prin orice acţiune. Dacă o acţiune eşuează în atingerea obiectivului urmărit, atunci veniturile nu depăşesc costurile, sau sunt mai mici decât acestea. În al doilea caz rezultatul este o pierdere, o descreştere a satisfacţiei.
În sensul acesta originar profitul şi pierderea sunt fenomene psihice, şi, ca atare, nu se pretează la a fi măsurate sau exprimate într-un mod care să poată furniza altora informaţii precise despre intensitatea lor. Un om îi poate spune altuia că a îl satisface mai mult decât b; dar el nu-i poate comunica altui om cu cât anume depăşeşte satisfacţia obţinută de pe urma lui a pe cea obţinută de pe urma lui b, decât în termeni vagi şi indistincţi.
În economia de piaţă toate lucrurile care sunt vândute şi cumpărate pe bani posedă preţuri marcate în termeni monetari. În calculele monetare profitul apare ca un surplus de bani obţinut în plus faţă de banii cheltuiţi, iar o pierdere ca un surplus de bani cheltuiţi faţă de banii obţinuţi. Profiturile şi pierderile pot fi exprimate sub forma unor anumite sume de bani. Volumul profiturilor sau pierderilor unui individ poate fi exprimat în termeni monetari. Însă această expresie monetară nu se referă la profiturile sau pierderile psihice ale individului. Ea se referă la un fenomen social, la contribuţia acelui individ la efortul social, aşa cum este ea evaluată de ceilalţi membrii ai societăţii. Ea nu ne spune nimic despre sporul sau reducerea satisfacţiei sau fericirii sale. Ea nu face decât să reflecte evaluarea contribuţiilor sale la cooperarea socială făcută de semenii săi. Această evaluare este determinată în ultimă instanţă de eforturile fiecărui membru al societăţii de a atinge cel mai înalt profit psihic cu putinţă. Este rezultanta efectului compus al judecăţilor [p.290] de valoare subiective şi personale ale tuturor acestor oameni, aşa cum se manifestă ele în conduita lor pe piaţă. Însă ea nu trebuie confundată cu aceste judecăţi de valoare ca atare.
Nu ne putem nici măcar imagina o stare de lucruri în care oamenii să acţioneze fără intenţia de a atinge profituri psihice şi în care acţiunile lor să nu aibă drept consecinţă nici profituri psihice nici pierderi psihice. [19] În cadrul construcţiei imaginare a economiei în regim de rotaţie uniformă nu există nici profituri nici pierderi monetare. Dar fiecare individ obţine un profit psihic de pe urma acţiunilor sale, căci altfel n-ar acţiona deloc. Fermierul îşi hrăneşte şi îşi mulge vacile şi îşi vinde laptele deoarece atribuie o valoare mai mare lucrurilor pe care le poate cumpăra cu banii astfel câştigaţi decât costurilor suportate. Absenţa profiturilor şi a pierderilor monetare într-un astfel de sistem aflat în rotaţie uniformă se datorează faptului că, lăsând deoparte diferenţele produse de evaluarea mai ridicată a bunurilor prezente faţă de bunurile viitoare, suma preţurilor tuturor factorilor complementari necesari pentru producţie este perfect egală cu preţul produsului.
În lumea schimbătoare a realităţii, diferenţele dintre sumele preţurilor factorilor complementari de producţie şi preţurile produselor reapar fără încetare. Profiturile şi pierderile monetare sunt generate de aceste diferenţe. Vom analiza mai târziu schimbările de felul acesta care îi afectează pe vânzătorii de forţă de muncă, pe cei de factori naturali originari de producţie şi pe capitalişti, în calitatea lor de furnizori de credite băneşti. Acum ne interesează profiturile şi pierderile antreprenoriale ale promotorilor. Aceasta este problema la care se referă oamenii atunci când întrebuinţează termenii de profit şi pierdere în vorbirea curentă.
Ca orice om care acţionează, antreprenorul este întotdeauna un speculator. El se confruntă cu condiţiile incerte ale viitorului. Succesul sau eşecul său depind de corectitudinea anticipărilor sale referitoare la evenimente incerte. Dacă dă greş în înţelegerea lucrurilor care se vor petrece soarta sa este pecetluită. Singura sursă a profiturilor antreprenoriale este capacitatea sa de a anticipa mai bine decât alţii cererea consumatorilor. Dacă toată lumea anticipează corect configuraţia viitoare a pieţei pe care se tranzacţionează un anumit produs, atunci preţul produsului şi preţurile factorilor complementari de producţie necesari s-ar alinia încă de astăzi la această configuraţie viitoare. Pentru cei ce se lansează în acest domeniu de afaceri nu pot apărea nici profituri nici pierderi.
Funcţia specific antreprenorială constă în determinarea [p.291] întrebuinţării factorilor de producţie. Antreprenorul este persoana care determină utilizarea lor pentru atingerea anumitor scopuri. Făcând aceasta, el nu este mânat decât de interesul său egoist de a realiza profituri şi de a se înavuţi. Însă el nu poate face abstracţie de legea pieţei. El nu poate reuşi decât satisfăcându-şi în cel mai înalt grad consumatorii. Profiturile sale depind de aprobarea conduitei sale de către consumatori.
Profiturile şi pierderile antreprenoriale nu trebuie confundate cu alţi factori care afectează veniturile antreprenoriale.
Competenţa tehnologică a antreprenorului nu afectează profiturile şi pierderile sale specific antreprenoriale. În măsura în care propriile sale activităţi tehnologice contribuie la realizarea de venituri şi la ridicarea încasărilor sale nete, avem de a face cu o compensaţie a muncii depuse de el. Este vorba de salariul plătit antreprenorului pentru munca prestată. Nici faptul că anumite procese de producţie nu se finalizează prin obţinerea produsului dorit din motive tehnologice nu influenţează profiturile sau pierderile specific antreprenoriale. Asemenea eşecuri sunt fie evitabile fie inevitabile. În primul caz ele se datorează unei ineficienţe tehnologice în gestionarea producţiei. În acest caz pierderile rezultate trebuie puse pe seama carenţelor personale ale antreprenorului, i.e., fie pe seama lipsei sale de competenţă tehnologică fie pe seama lipsei sale de competenţă în alegerea unor colaboratori adecvaţi. În al doilea caz eşecurile se datorează faptului că stadiul prezent al cunoaşterii tehnologice ne împiedică să controlăm pe deplin condiţiile de care depinde succesul. Această deficienţă poate fi determinată fie de o cunoaştere incompletă a condiţiilor care ar asigura succesul, fie de necunoaşterea metodelor care ar permite un control deplin asupra unora din condiţiile cunoscute. Preţul factorilor de producţie reflectă această stare deficitară a cunoaşterii şi a capacităţilor noastre tehnologice. Preţul pământului cultivabil, de pildă, reflectă pe deplin faptul că există recolte proaste, prin aceea că este determinat de veniturile anticipate medii. Faptul că explozia unor sticle reduce output-ul de şampanie nu afectează profiturile şi pierderile antreprenoriale. El nu este decât unul dintre factorii care determină preţul de producţie şi preţul şampaniei. [20]
Accidentele care afectează procesul de producţie, mijloacele de producţie, sau produsele, câtă vreme ele se află încă în mâinile antreprenorului, sunt luate în calcul în contabilizarea costurilor de producţie. Experienţa, care îi furnizează omului de afaceri toate celelalte cunoştinţe tehnologice, [p.292] îi furnizează şi informaţii referitoare la scăderea medie a cantităţii de output fizic pe care este probabil să o determine asemenea accidente. Operând cu rezerve de securitate, el converteşte efectele accidentelor în costuri de producţie obişnuite. În ce priveşte contingenţele a căror incidenţă anticipată este prea rară şi prea neregulată pentru a fi luată în calcul în felul acesta de firme individuale de dimensiuni normale, problema este rezolvată prin acţiunea concertată a unor grupuri suficient de mari de firme. Firmele individuale cooperează conform principiului asigurării împotriva pagubelor provocate de incendii, inundaţii şi alte calamităţi similare. În acest caz, locul rezervei de securitate este luat de o primă de asigurare. În orice caz, riscurile determinate de accidente nu introduc incertitudine în gestiunea proceselor tehnologice. [21] Dacă un antreprenor omite să le ia în mod adecvat în calcul, el dă dovadă de insuficienţă de ordin tehnic. Pierderile astfel suportate trebuie puse pe seama caracterului necorespunzător al tehnicilor aplicate şi nu pe seama funcţiei sale antreprenoriale.
Eliminarea antreprenorilor care nu sunt în măsură să le asigure întreprinderilor lor un grad adecvat de eficienţă tehnologică, sau a căror ignoranţă tehnologică le viciază calculul costurilor, se produce pe piaţă în acelaşi fel în care se produce şi eliminarea celor deficitari în privinţa îndeplinirii funcţiilor specific antreprenoriale. Se poate întâmpla ca un antreprenor să aibă atâta succes în activitatea sa specific antreprenorială încât să poată compensa pierderile cauzate de deficienţa sa de ordin tehnologic. Se poate de asemenea întâmpla ca un antreprenor să-şi poată compensa pierderile determinate de carenţele sale în îndeplinirea funcţiei antreprenoriale prin avantajele derivate de pe urma superiorităţii sale tehnologice sau din renta suplimentară care-i revine de pe urma productivităţii mai mari a factorilor de producţie pe care-i întrebuinţează. Însă nu trebuie să confundăm diversele funcţii care fuzionează în activitatea de gestionare a unei unităţi economice. Antreprenorul mai eficient din punct de vedere economic primeşte rate salariale sau cvasi-salariale mai mari decât omologul său mai puţin eficient, în acelaşi mod în care muncitorul mai eficient câştigă mai mult decât cel mai puţin eficient. Echipamentul mai eficient şi solul mai fertil produc randamente fizice mai mari pe unitatea de costuri cheltuită; ele obţin o rentă suplimentară faţă de echipamentul mai puţin eficient şi solul mai puţin fertil. Ratele salariale superioare şi renta mai mare sunt, ceteris paribus, corolarul unui output fizic mai mare. Dar profiturile şi pierderile specific antreprenoriale nu sunt produse de cantitatea de output fizic. Ele depind de ajustarea output-ului la dorinţele cele mai intense ale consumatorilor. Ceea ce le produce este măsura în care [p.293] antreprenorul a reuşit sau nu să anticipeze configuraţia viitoare – care este în mod necesar incertă -- a pieţei.
Antreprenorul este de asemenea pândit de pericole politice. Politicile guvernamentale, revoluţiile şi războaiele îi pot afecta în mod negativ sau anihila întreprinderea. Asemenea evenimente nu-l afectează doar pe el; ele afectează economia de piaţă ca atare şi pe toţi indivizii, deşi nu pe toţi în aceeaşi măsură. Pentru antreprenorul luat individual ele reprezintă date pe care el nu le poate modifica. Dacă este eficient, el le va anticipa din timp. Dar antreprenorul nu are întotdeauna posibilitatea de a-şi ajusta activităţile astfel încât să evite pagubele. Dacă pericolele anticipate privesc doar o parte din teritoriul accesibil pentru activităţile sale antreprenoriale, el poate evita desfăşurarea activităţilor în regiunile ameninţate şi se poate orienta spre ţări în care pericolul este mai puţin iminent. Însă dacă nu poate emigra, el trebuie să rămână unde se află. Dacă toţi antreprenorii ar fi convinşi că victoria finală a bolşevismului este iminentă, ei încă nu şi-ar abandona activităţile antreprenoriale. Perspectiva exproprierii iminente îi va determina pe capitalişti să-şi consume fondurile. Antreprenorii vor fi siliţi să-şi ajusteze planurile la situaţia pieţei rezultată din acest consum al capitalului şi la naţionalizarea magazinelor şi fabricilor, cu care sunt ameninţaţi. Dar ei nu vor înceta să-şi desfăşoare activitatea. Dacă anumiţi antreprenori ies din afaceri le vor lua locul alţii – noi veniţi sau antreprenori deja existenţi, dornici să-şi extindă întreprinderile. În economia de piaţă vor exista întotdeauna antreprenori. Politicile ostile capitalismului îi pot lipsi pe consumatori de cea mai mare parte a beneficiilor pe care le-ar fi putut culege de pe urma activităţilor antreprenoriale neobstrucţionate. Însă ele nu pot elimina antreprenorii ca atare dacă nu distrug în întregime economia de piaţă.
Sursa ultimă din care provin profiturile şi pierderile este incertitudinea legată de constelaţia viitoare a cererii şi a ofertei.
Dacă toţi antreprenorii ar anticipa corect configuraţia viitoare a pieţei, n-ar exista nici profituri nici pierderi. Preţurile tuturor factorilor de producţie ar fi încă de astăzi pe deplin ajustate la preţurile de mâine ale produselor. Cumpărând factori de producţie, antreprenorul ar trebui să cheltuiască (cu reducerea corespunzătoare diferenţei dintre preţurile bunurilor prezente şi cele ale bunurilor viitoare) o sumă care nu este cu nimic mai mică decât cea pe care o vor achita ulterior cumpărătorii, pentru achiziţionarea produsului. Un antreprenor nu poate realiza profituri decât dacă anticipează condiţiile viitoare mai corect decât alţi antreprenori. În acest caz, el cumpără factorii complementari de producţie la preţuri a căror sumă, [p.294] inclusiv diferenţa determinată de decalajul temporal, este mai mică decât preţul la care îşi vinde produsul.
Dacă dorim să construim imaginea unor condiţii economice schimbătoare din care lipsesc atât profiturile cât şi pierderile, atunci trebuie să recurgem la o presupoziţie irealizabilă: capacitatea tuturor indivizilor de a anticipa perfect toate evenimentele viitoare. Dacă vânătorii şi pescarii primitivi, pe seama cărora se obişnuieşte să se pună cea dintâi acumulare de factori produşi de producţie, ar fi cunoscut dinainte toate vicisitudinile ulterioare cu care trebuia să se confrunte omul, şi dacă atât ei cât şi urmaşii lor până în ziua Judecăţii de Apoi, echipaţi deopotrivă cu aceeaşi omniscienţă, ar fi evaluat toţi factorii de producţie în conformitate cu aceste cunoştinţe, profiturile şi pierderile antreprenoriale nu ar fi apărut niciodată. Profiturile şi pierderile antreprenoriale provin din discrepanţa dintre preţurile anticipate şi cele efectiv stabilite ulterior, pe piaţă. Este posibilă confiscarea profiturilor şi transferarea lor de la cei care le-au realizat către alte persoane. Însă nici profiturile nici pierderile nu pot dispărea vreodată dintr-o lume supusă schimbării, care nu este populată exclusiv cu persoane omnisciente.
9. Profituri şi pierderi antreprenoriale într-o economie aflată în creştere
În construcţia imaginară a unei economii staţionare suma totală a tuturor profiturilor antreprenoriale este egală cu suma totală a tuturor pierderilor antreprenoriale. Profiturile unui antreprenor sunt contrabalansate, în ansamblul sistemului economic, de pierderea unui alt antreprenor. Surplusul pe care toţi consumatorii luaţi laolaltă îl cheltuieşte pentru achiziţionarea unei anumite mărfi este contrabalansat de reducerea cheltuielilor efectuate de ei pentru achiziţionarea altor mărfuri. [22]
Lucrurile stau diferit într-o economie aflată în creştere.
Numim economie aflată în creştere o economie în care cantitatea de capital investit per capita este în creştere. Întrebuinţarea acestei terminologii nu implică judecăţi de valoare. Nu adoptăm nici perspectiva “materialistă”, conform căreia o asemenea creştere este bună, nici pe cea “idealistă”, conform căreia ea este rea, sau cel puţin irelevantă dintr-un “punct de vedere superior”. Desigur, este un fapt binecunoscut că imensa majoritate a oamenilor consideră consecinţele creşterii, în această accepţiune, ca reprezentând cea mai dezirabilă stare de lucruri şi tânjesc după condiţii care nu sunt realizabile decât într-o economie aflată în creştere.
În economia staţionară, antreprenorii, în îndeplinirea [p.295] funcţiilor lor specifice, nu pot face nimic altceva decât să retragă factori de producţie, în măsura în care aceştia sunt în continuare convertibili, [23] dintr-o ramură de afaceri, pentru a-i întrebuinţa în altă ramură, sau pentru a direcţiona procesul de restaurare a echivalentului bunurilor de capital consumate în cursul proceselor de producţie către anumite ramuri economice care urmează să fie extinse pe seama altor ramuri economice. În economia aflată în creştere printre activităţile antreprenoriale se numără, în plus, determinarea întrebuinţării bunurilor de capital suplimentare, acumulate prin noi economisiri. Întrebuinţarea acestor bunuri de capital suplimentare urmează să sporească suma totală a venitului produs, i.e., volumul total al bunurilor de consum ce pot fi consumate fără a diminua capitalul disponibil şi deci fără a reduce output-ul producţiei viitoare. Creşterea de venit se efectuează fie printr-o creştere a producţiei neînsoţită de modificarea metodelor tehnologice de producţie, fie printr-o amelioare a metodelor tehnologice care n-ar fi fost fezabilă în condiţiile de până atunci, caracterizate printr-un volum mai redus de bunuri de capital.
Diferenţa dintre suma totală a profiturilor antreprenoriale şi suma totală a pierderilor antreprenoriale este generată de această avuţie suplimentară. Dar se poate demonstra cu uşurinţă că acest surplus nu poate niciodată epuiza sporul total de avuţie generat de creşterea economică. Legile pieţei împart această avuţie suplimentară între antreprenori, furnizorii de forţă de muncă şi furnizorii anumitor factori materiali de producţie, astfel încât partea leului să le revină grupurilor nonantreprenoriale.
Trebuie să observăm, în primul rând, că profiturile antreprenoriale nu sunt un fenomen de durată, ci doar unul temporar. Există o tendinţă inerentă de dispariţie a profiturilor şi a pierderilor. Piaţa se îndreaptă întotdeauna către apariţia preţurilor finale şi a stării finale de repaos. Dacă această mişcare nu ar fi întreruptă de noi schimbări ale datelor, care creează necesitatea unei noi ajustări a producţiei la condiţiile modificate, preţurile tuturor factorilor complementari de producţie ar deveni în cele din urmă -- luând în calcul şi preferinţa de timp – egale cu preţurile produsului, pentru profituri şi pierderi nemairămânând nimic. Pe termen lung orice creştere a productivităţii le aduce beneficii exclusiv muncitorilor şi anumitor grupuri de proprietari de pământ şi de bunuri de capital.
Grupurile de proprietari de capital care sunt beneficiare sunt:
1. Cei cărora economisirea le-a sporit cantitatea de bunuri de capital [p.296] disponibile. Ei sunt proprietarii acestei avuţii suplimentare, care provine din abţinerea lor de la consum.
2. Proprietarii acelor bunuri de capital care existau deja şi care, datorită ameliorării metodelor tehnologice de producţie, sunt acum mai bine întrebuinţate decât înainte. Desigur, asemenea câştiguri nu pot fi decât temporare. Ele trebuie să dispară, deoarece determină o tendinţă de intensificare a producţiei de bunuri de capital de acelaşi fel.
Pe de altă parte, sporul cantităţii bunurilor de capital disponibile reduce productivitatea marginală a acestor bunuri de capital; astfel, el induce o reducere a preţurilor la bunurile de capital, dăunând prin aceasta intereselor tuturor acelor capitalişti care n-au participat deloc, sau n-au participat suficient, la procesul de economisire şi la acumularea stocului suplimentar de bunuri de capital.
Din grupul proprietarilor funciari vor beneficia toţi cei ale căror ferme, păduri, fonduri piscicole, mine ş.a.m.d., vor înregistra o productivitate sporită datorită noii stări de lucruri. Pe de altă parte, toţi cei ale căror proprietăţi pot deveni submarginale, datorită randamentului superior obţinut de pământul beneficiarilor, vor fi dezavantajaţi.
În grupul muncitorilor, cu toţii obţin un câştig de durată de pe urma creşterii productivităţii marginale a muncii. Pe de altă parte, însă, unii dintre ei pot suferi anumite inconveniente pe termen scurt. Este vorba despre persoanele care erau specializate în prestarea de munci care devin depăşite datorită ameliorărilor tehnologice şi care sunt apte numai pentru prestarea de slujbe în care -- în ciuda creşterii generale a ratelor salariale – câştigă mai puţin decât înainte.
Toate aceste modificări ale preţurilor factorilor de producţie încep odată cu iniţierea acţiunilor antreprenoriale menite să ajusteze procesele de producţie la noua stare de lucruri. În analiza acestei probleme, ca şi în cea a celorlalte probleme legate de schimbări ale datelor pieţei, trebuie să ne ferim de eroarea curentă de a delimita printr-o linie fixă efectele pe termen scurt de cele pe termen lung. Ceea ce se întâmplă pe termen scurt sunt tocmai primele etape din lanţul de transformări succesive care tind să provoace efectele pe termen lung. În cazul de faţă, efectul pe termen lung este dispariţia profiturilor şi pierderilor antreprenoriale. Efectele pe termen scurt sunt etapele preliminare ale acestui proces de eliminare care, dacă nu ar fi întrerupt de noi modificări ale datelor, ar duce în cele din urmă la apariţia unei economii în regim de rotaţie uniformă.
Este necesar să se înţeleagă că însăşi apariţia unui exces al sumei totale a profiturilor antreprenorilale faţă de suma totală a pierderilor antreprenoriale depinde de faptul că acest proces de eliminare a profiturilor şi pierderilor antreprenoriale începe în acelaşi moment [p.297] în care antreprenorii încep să adapteze complexul activităţilor productive la datele schimbate. În întreaga secvenţă a evenimentelor nu există nici un moment în care avantajele dobândite de pe urma creşterii volumului de capital dispon