Capitolul XVII. Schimbul indirect
1. Mijloacele de efectuare a schimburilor şi moneda
Schimbul interpersonal se numeşte indirect dacă între bunurile şi serviciile al căror schimb reciproc este obiectivul ultim al tranzacţiilor se interpun unul sau mai multe mijloace de efectuare a schimburilor. Obiectul de studiu al teoriei schimbului indirect este cercetarea rapoartelor de schimb dintre, pe de o parte, mijloacele de efectuare a schimburilor şi, pe de alta, bunurile şi serviciile de toate ordinele. Afirmaţiile teoriei schimbului indirect se referă la toate cazurile de schimb indirect şi la toate lucrurile întrebuinţate ca mijloace de efctuare a schimburilor.
Un mijloc de efectuare a schimburilor care este întrebuinţat ca atare în mod curent se numeşte monedă. Noţiunea de monedă este vagă, deoarece definiţia sa conţine expresia vagă “întrebuinţat în mod curent”. Există cazuri limită în care nu se poate stabili dacă un mijloc de efectuare a schimburilor este sau nu întrebuinţat “în mod curent” - şi deci dacă trebuie sau nu numit monedă. Dar această imprecizie, legată de definiţia banilor, nu afectează sub nici o formă exactitudinea şi precizia impuse de teoria praxeologică. Într-adevăr, tot ce se poate spune despre monedă rămâne adevărat pentru orice mijloc de efectuare a schimburilor. De aceea, este irelevant dacă păstrăm expresia tradiţională de teorie a banilor sau adoptăm o expresie diferită. Teoria banilor a fost şi este întotdeauna o teorie a schimbului indirect şi a mijloacelor de efectuare a schimburilor. [1]
2. Observaţii asupra unor erori larg răspândite
Erorile fatidice ale doctrinelor monetare populare, care au îndrumat pe căi greşite politicile monetare ale aproape tuturor guvernelor, nu ar fi putut apărea decât cu mare dificultate dacă nu ar fi existat numeroşi economişti care să comită ei înşişi erori grave în domeniul chestiunilor monetare şi să se cramponeze de ele cu obstinaţie.
Există, înainte de orice, ideea greşită a unei aşa-zise neutralităţi a banilor. [2] Un produs al acestei doctrine este noţiunea de “nivel” [p.399] al preţurilor, care creşte sau scade proporţional cu creşterea sau scăderea cantităţii de bani aflaţi în circulaţie. Nu s-a înţeles faptul că schimbările survenite în cantitatea de monedă nu pot afecta niciodată preţurile tuturor bunurilor şi serviciilor în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură. De asemenea, nu s-a înţeles nici faptul că schimbările puterii de cumpărare ale unităţii monetare se leagă în mod necesar de schimbările survenite în relaţiile mutuale dintre cei ce cumpără şi cei ce vând. Pentru a demonstra doctrina după care cantitatea de bani şi preţurile cresc şi scad proporţional, s-a recurs, în domeniul teoriei monetare, la o metodă în întregime diferită de cea pe care o întrebuinţează teoria economică modernă pentru studiul tuturor celorlalte probleme pe care le cercetează. În loc să se înceapă de la acţiunile indivizilor, aşa cum trebuie să procedeze fără excepţie catalactica, s-au construit formule menite să agrege întreaga economie de piaţă. Elemente ale acestor formule erau: cantitatea totală de monedă disponibilă în Volkswirtschaft; volumul tranzacţiilor – i.e., echivalentul monetar al tuturor transferurilor de bunuri şi servicii efectuate în Volkswirtschaft; viteza medie de circulaţie a unităţilor monetare; nivelul preţurilor. Aceste formule furnizau, chipurile, probe ale corectitudinii doctrinei nivelurilor preţurilor. În realitate însă, acest mod de a pune problema este, în întregime, un caz tipic de raţionament circular. Într-adevăr, ecuaţia schimbului presupune dintru început doctrinele nivelului preţurilor pe care urmăreşte să le demonstreze. Ea nu este, în esenţă, nimic altceva decât expresia matematică a doctrinei – de nesusţinut – după care ar exista o proporţionalitate între variaţiile cantităţii de monedă şi acelea ale preţurilor.
Cei ce analizează ecuaţia schimbului postulează că unul dintre elementele acesteia – cantitatea totală de monedă, volumul tranzacţiilor, viteza de circulaţie – se modifică, fără a-şi pune problema cum survin aceste schimbări. Ceea ce nu se recunoaşte este că schimbările suferite de aceste mărimi nu apar în Volkswirtschaft ca atare, ci în condiţiile actorilor individuali, şi că interacţiunea reacţiilor acestor actori este aceea care generează modificările suferite de structura preţurilor. Economiştii matematicieni refuză de la bun început să pornească de la cererile şi ofertele de monedă ale diverşilor indivizi. Ei introduc, în schimb, noţiunea necorespunzătoare de viteză de circulaţie, croită după modelul mecanicii.
În acest punct al raţionamentului nostru nu este necesar să răspundem la întrebarea dacă economiştii matematicieni au sau nu dreptate atunci când postulează că serviciile furnizate de monedă constă în întregime, sau în esenţă, în circuitul pe care-l parcurge aceasta, în circulaţia sa. Chiar dacă acest lucru ar fi adevărat, încă ar fi greşit să se explice puterea de cumpărare, sau preţul unităţii monetare, pe baza serviciilor furnizate de aceasta. Serviciile furnizate de apă, whisky şi cafea nu explică preţurile plătite pentru lucrurile acestea. Ele nu explică decât de ce oamenii, în măsura în care recunosc [p.400] aceste servicii, cer anumite cantităţi din aceste lucruri, în anumite condiţii suplimentare. De fiecare dată cererea este cea care influenţează structura preţurilor, nu valoarea obiectivă de utilizare.
Referitor la monedă, este adevărat că sarcina catalacticii este mai amplă decât aceea care-i revine cu privire la bunurile vandabile. Nu este sarcina catalacticii să explice de ce oamenii doresc să-şi procure serviciile pe care le pot furniza diverse bunuri vandabile. Aceasta este o sarcină a psihologiei şi a fiziologiei. Dar este o sarcină a catalacticii să răspundă la această întrebare când este vorba de bani. Numai catalactica ne poate spune ce avantaje anticipează că va obţine cineva prin deţinerea de bani. Dar nu aceste avantaje anticipate sunt cele care determină puterea de cumpărare a banilor. Urmărirea acestor avantaje este doar unul din factorii care induc cererea de bani. Elementul care joacă un rol în formarea rapoartelor de schimb de pe piaţă este cererea, un element subiectiv, a cărui intensitate este în întregime determinată de judecăţi de valoare – şi nu vreun fapt obiectiv, vreo capacitate de a genera un anumit efect.
Deficienţa ecuaţiei schimbului şi a elementelor sale constitutive de bază este că ele privesc piaţa dintr-un punct de vedere holist. Ele sunt expresia amăgirii generate de entuziasmul pentru noţiunea de Volkswirtschaft. Dar acolo unde există o Volkswirtschaft în sens strict nu există nicipiaţă, nici preţuri şi bani. Pe piaţă nu există decât indivizi sau grupuri de indivizi care acţionează concertat. Aceşti actori sunt motivaţi de propriile lor preocupări, nu de cele ale întregii economii de piaţă. Dacă se poate atribui vreo semnificaţie unor noţiuni ca volumul tranzacţiilor şi viteză de circulaţie, atunci ele se referă la rezultanta acţiunii indivizilor. Nu este admisibil să se recurgă la aceste noţiuni pentru a explica acţiunile indivizilor. Prima întrebare pe care trebuie să o pună catalactica în legătură cu schimbările cantităţii totale de bani disponibile în sistemul economic este cum afectează asemenea schimbări comportamentul diverşilor indivizi. Teoria economică modernă nu se întreabă cât valorează “fierul” sau “pâinea”, ci cât valorează o anumită bucată de fier sau de pâine în ochii unui individ care acţionează într-un anumit moment şi într-un anumit loc. Ea nu poate proceda altfel în cazul banilor. Ecuaţia schimbului este incompatibilă cu principiile fundamentale ale gândirii economice. Ea reprezintă o recădere în modul de gândire al epocilor în care oamenii nu reuşeau să înţeleagă fenomenele praxeologice, deoarece erau tributari unor noţiuni holiste. Ecuaţia schimbului este sterilă, aşa cum erau şi speculaţiile din epocile trecute referitoare la valoarea “fierului” şi a “pâinii” în general.
Teoria banilor este o parte esenţială a teoriei catalactice. [p.401] Ea trebuie tratată cu aceleaşi metode care se aplică tuturor celorlalte probleme catalactice.
3. Cererea de bani şi oferta de bani
Între gradele de comercializabilitate ale diverselor bunuri şi servicii există diferenţe considerabile. Există bunuri pentru care nu este dificil să se găsească doritori dispuşi să achite cea mai ridicată sumă care este cu putinţă de obţinut în condiţiile date, sau una numai cu puţin mai mică. Există alte bunuri pentru care este foarte dificil de găsit un client rapid, chiar dacă vânzătorul este dispus să se mulţumească cu o compensaţie mult mai redusă decât aceea la care ar putea spera dacă ar găsi un alt aspirant, a cărui cerere să fie mai intensă. Diferenţele acestea de comercializabilitate sunt cele care au determinat apariţia schimbului indirect. Un om care nu poate obţine imediat ceea ce doreşte pentru gospodăria sau întreprinderea lui de afaceri, sau care nu ştie încă de ce fel de bunuri va avea nevoie într-un viitor incert, se apropie de obiectivul său ultim dacă tranzacţionează un bun mai puţin comercializabil la care doreşte să renunţe în schimbul unuia mai comercializabil. Se poate de asemenea întâmpla ca proprietăţile fizice ale mărfii pe care doreşte să o vândă (cum ar fi perisabilitatea sau costurile suportate pentru depozitarea sa, sau alte împrejurări similare) să-l silească să nu mai aştepte. Uneori el poate fi îmboldit să se grăbească să renunţe la bunul respectiv pentru că se teme de deteriorarea valorii de piaţă a acestuia. În toate cazurile de felul acesta el îşi ameliorează propria situaţie prin achiziţionarea unui bun mai comercializabil, chiar dacă acesta nu este de natură să-i satisfacă direct vreuna din nevoile sale personale.
Un mijloc de efectuare a schimburilor este un bun pe care oamenii nu-l achiziţionează nici pentru propriul lor consum, nici pentru a-l întrebuinţa în propriile lor activităţi productive, ci cu intenţia de a-l tranzacţiona ulterior, în schimbul acelor bunuri pe care doresc să le utilizeze, fie pentru consum fie pentru producţie.
Moneda este un mijloc de efectuare a schimburilor. Ea este cel mai comercializabil bun pe care-l achiziţionează oamenii pentru că doresc să-l ofere în acte ulterioare de schimb interpersonal. Moneda este lucrul care serveşte drept mijloc de efectuare a schimburilor general acceptat şi întrebuinţat de toţi. Aceasta este singura sa funcţie. Toate celelalte funcţii care li se atribuie banilor de către oameni nu sunt decât aspecte particulare ale acestei funcţii primare şi unice, aceea de mijloc de efectuare a schimburilor. [3]
Mijloacele de efectuare a schimburilor sunt bunuri economice. Ele sunt rare; există [p.402] o cerere pentru ele. Există, pe piaţă, persoane care doresc să le achiziţioneze şi care sunt dispuse să tranzacţioneze bunuri şi servicii în schimbul lor. Mijloacele de efectuare a schimburilor posedă valoare în tranzacţii. Oamenii fac sacrificii pentru achiziţionarea lor; ei plătesc “preţuri” pentru ele. Particularitatea acestor preţuri rezidă numai în aceea că ele nu pot fi exprimate în termeni monetari. Cu referire la bunurile şi serviciile vandabile vorbim despre preţuri, sau preţuri monetare. Cu referire la monedă vorbim despre puterea ei de cumpărare, care priveşte diverse bunuri vandabile.
Există o cerere pentru mijloacele de efectuare a schimburilor deoarece oamenii doresc să deţină câte un stoc format din ele. Fiecare membru al unei societăţi de piaţă doreşte să posede o anumită cantitate de bani în buzunar sau într-o casă de bani, o deţinere de monedă sau un sold monetar de o anumită mărime. Uneori el doreşte să păstreze o deţinere de monedă mai mare, alteori una mai mică; în cazuri excepţionale el poate chiar să renunţe la orice deţinere de monedă. În orice caz, imensa majoritate a oamenilor nu doresc să posede doar bunuri vandabile; ei doresc, în egală măsură, să deţină bani. Deţinerea lor monetară nu este doar un reziduu, o margine necheltuită a avuţiei lor. Ea nu este un rest neintenţionat rămas după ce s-au consumat toate actele deliberate de cumpărare şi vânzare. Cantitatea sa este determinată de o cerere deliberată pentru bani lichizi. Ca şi în cazul tuturor celorlalte bunuri, schimbările survenite în relaţiadintre cererea şi oferta de bani sunt acelea care produc schimbări în raportul de schimb dintre bani şi bunurile vandabile.
Fiecare unitate monetară este proprietatea unuia dintre membrii economiei de piaţă. Transferul banilor de sub controlul unui actor în acela al altuia se face imediat şi în mod continuu. Nu există nici o fracţiune de timp intermediară, în care banii respectivi să nu facă parte din deţinerea monetară a unui individ sau a unei firme, ci să fie doar aflaţi în “circulaţie”. [4] Este greşit să distingem între banii aflaţi în circulaţie şi banii neîntrebuinţaţi. Nu este mai puţin eronat să deosebim între banii circulanţi şi banii tezaurizaţi. Ceea ce se numeşte tezaurizare este mărimea deţinerii monetare care -- în opinia personală a observatorului – depăşeşte ceea ce este socotit a fi normal şi adecvat. Însă tezaurizarea este deţinere de monedă. Banii tezaurizaţi sunt încă bani şi îndeplinesc în tezaure aceleaşi obiective pe care le îndeplinesc şi în deţinerile de monedă numite normale. Cel ce tezaurizează bani crede că anumite condiţii speciale justifică utilitatea acumulării unei deţineri de bani care depăşeşte volumul pe care l-ar păstra el însuşi în condiţii diferite, sau pe care îl consideră adecvat alţi oameni, sau un economist care îi cenzurează acţiunea. Faptul că el acţionează în felul acesta influenţează configuraţia [p.403] cererii de monedă în acelaşi fel în care o influenţează orice cerere “normală”.
Mulţi economişti evită să întrebuinţeze termenii de cerere şi ofertă, în sensul de cerere şi ofertă de bani pentru deţineri monetare, deoarece se tem că ar putea apărea confuzii cu terminologia întrebuinţată în mod curent de bancheri. Printre aceştia se obişnuieşte, într-adevăr, să se întrebuinţeze denumirea de cerere de bani pentru împrumuturile pe termen scurt şi cea de ofertă de bani pentru oferta de asemenea împrumuturi. În acelaşi context, piaţa pentru împrumuturi pe termen scurt este numită piaţa de bani. Se spune că banii sunt rari dacă se înregistrează o tendinţă de creştere aratei dobânzii la împrumuturile pe termen scurt şi că banii sunt abundenţi dacă rata dobânzii pentru asemenea împrumuturi scade. Aceste moduri de exprimare sunt atât de solid împământenite încât nu se pune problema de a le elimina. Însă ele au favorizat şi au răspândit multe erori. Ele i-au făcut pe oameni să confunde noţiunea de bani cu cea de capital şi să creadă că augmentarea cantităţii de monedă ar putea să diminueze în mod durabil rata dobânzii. Pe de altă parte, tocmai enormitatea acestor erori sugerează că este puţin probabil ca terminologia întrebuinţată să poată crea vreo neînţelegere. Este greu de presupus că economiştii ar putea greşi cu privire la chestiuni atât de fundamentale.
Alţii au afirmat că nu s-ar cuveni să vorbim despre cererea şi oferta de bani pentru că obiectivele celor care cer bani diferă de obiectivele celor care cer bunuri vandabile. Bunurile, spun ei, sunt cerute, în ultimă instanţă, în vederea consumului, pe când banii sunt ceruţi pentru a se renunţa la ei, cu prilejul unor acte ulterioare de schimb. Nici această obiecţie nu este validă. Întrebuinţarea pe care o dau oamenii unui mijloc de efectuare a schimburilor constă, în cele din urmă, în a renunţa la ei. Dar înainte de aceasta ei sunt dornici să acumuleze o anumită cantitate de bani, astfel încât să fie pregătiţi pentru momentul în care se va putea efectua o achiziţie. Tocmai pentru că nu doresc să-şi satisfacă nevoile personale exact în clipa în care renunţă la bunurile şi serviciile pe care le aduc ei înşişi pe piaţă, tocmai pentru că doresc să aştepte, sau sunt nevoiţi să aştepte până când apar condiţii propice pentru a cumpăra, oamenii nu practică barterul direct, ci pe cel indirect, prin interpunerea unui mijloc de efectuare a schimburilor. Faptul că banii nu se alterează prin utilizarea care li se dă şi că pot furniza servicii pe o perioadă de timp practic nelimitată constituie un factor important în configuraţia ofertei de monedă. Însă el nu alterează întru nimic faptul că valoarea atribuită monedei trebuie explicată în acelaşi fel în care se explică valoarea atribuită tuturor celorlalte bunuri: prin cererea acelora care doresc să obţină o anumită cantitate de bani.
Economiştii au încercat să enumere factorii care, în cadrul [p.404] întregului sistem economic, pot determina creşterea sau descreşterea cererii de bani. Asemenea factori sunt: cifrele populaţiei; măsura în care gospodăriile individuale îşi satisfac propriile nevoi prin producţie autarhică şi măsura în care produc pentru nevoile altora, comercializânu-şi produsele şi cumpărând lucruri necesare propriului consum de pe piaţă; distribuţia activităţilor economice şi efectuarea plăţilor în diferite sezoane ale anului; instituţiile de ajustare a datoriilor şi creanţelor care se anulează reciproc, de felul caselorde compensaţii (clearing). Este adevărat că toţi aceşti factori influenţează cererea de bani şi nivelul deţinerilor monetare ale diverşilor indivizi. Dar ele nu le influenţează decât indirect, datorită rolului pe care-l joacă în consideraţiile oamenilor cu privire la determinarea volumului de solduri monetare pe care le consideră adecvate. Decisive sunt întotdeauna judecăţile de valoare ale persoanelor în chestiune. Diverşii actori hotărăsc cu privite la nivelul deţinerilor lor monetare care li se pare adecvat. Ele îşi duc la îndeplinire hotărârea renunţând la cumpărarea de bunuri, titluri de valoare şi creanţe purtătoare de dobândă şi prin vânzarea de asemenea active sau, pentru a obţine rezultatul contrar, sporindu-şi achiziţiile. Cu privire la bani, lucrurile nu stau altfel decât cu privire la toate celelalte bunuri şi servicii. Cererea de bani este determinată de comportamentul oamenilor care doresc să-i obţină pentru deţinerile lor monetare.
O altă obiecţie avansată împotriva noţiunii de cerere de monedă a fost aceasta: Utilitatea marginală a unităţii monetare descreşte mult mai lent decât aceea a altor bunuri; de fapt, descreşterea ei este atât de lentă încât poate fi practic ignorată. Nimeni nu spune vreodată că cererea sa de bani este satisfăcută şi nimeni nu renunţă vreodată la vreo ocazie de a obţine mai mulţi bani, dacă sacrificiul necesar nu este prea mare. De aceea este inacceptabil să se considere că cererea pentru bani este limitată. Dar însăşi noţiunea de cerere nelimitată este contradictorie.Raţionamentul acesta popular este în întregime greşit. El confundă cererea de bani pentru deţineri monetare cu dorinţa de mai multă avuţie, exprimată în termeni monetari. Cel ce afirmă că setea sa de bani este insaţiabilă nu doreşte să afirme că deţinereasa de monedă nu poate fi niciodată prea mare. Ceea ce doreşte el să spună în realitate este că nu poate fi niciodată prea bogat. Dacă va beneficia de un flux bănesc suplimentar, el nu îl va întrebuinţa pentru augmentarea deţinerii sale monetare, sau îl vautiliza numai parţial în acest scop. El va cheltui surplusul fie pentru consum imediat, fie pentru investiţii. Nimeni nu păstrează vreodată mai mulţi bani decât doreşte să posede în deţinerea sa de monedă.
Ideea că raportul de schimb între bani, pe de o [p.405] parte, şi bunurile şi serviciile vandabile, pe de alta, se formează, ca şi rapoartele mutuale dintre diversele bunuri vandabile, prin cerere şi ofertă, a constituit esenţa teoriei cantitative a monedei. Această teorie este în esenţă o aplicaţie a teoriei generale a cererii şi ofertei la cazul particular al banilor. Meritul ei a fost încercarea de a explica determinarea puterii de cumpărare a monedei prin acelaşi tip de raţionament care se întrebuinţează pentru explicarea tuturor celorlalte rapoarte de schimb. Neajunsul ei a fost că a recurs la o interpretare holistă. Ea privea la oferta totală de bani din Volkswirtschaft şi nu la acţiunile persoanelor şi firmelor individuale. Un produs al acestui punct de vedere eronat a fost că există o proporţionalitate între modificările cantităţii – totale – de bani şi preţurile monetare. Însă criticii mai timpurii au eşuat în încercările lor de a evidenţia erorile implicate în teoria cantitativă şi de a-i substitui acesteia o teorie mai satisfăcătoare. Ei nu au combătut greşelile din teoria cantitativă; dimpotrivă, au atacat nucleul ei de adevăr. Ei încercau să nege că există o relaţie cauzală între fluctuaţiile preţurilor şi acelea ale cantităţii de monedă. Această negaţie i-a condus către un labirint de erori, contradicţii şi absurdităţi. Teoria monetară modernă reia firul teoriei cantitative tradiţionale, în măsura în care porneşte de la recunoaşterea faptului că modificările puterii de cumpărare a monedei trebuie cercetate în concordanţă cu principiile aplicate tuturor celorlalte fenomene de piaţă şi că există o legătură între modificările cererii şi ofertei de bani, pe de o parte şi acelea ale puterii de cumpărare, pe de alta. În acest sens, teoria monetară modernă poate fi considerată o versiune îmbunătăţită a teoriei cantitative.
Importanţa epistemologică a teoriei lui Carl Menger referitoare la originea banilor
Carl Menger nu a furnizat doar o teorie praxeologică irefutabilă referitoare la originea banilor. El a recunoscut de asemenea importanţa teoriei sale pentru elucidarea principiilor fundamentale ale praxeologiei şi a metodelor de cercetare ale acesteia. [5]
Au existat autori care au încercat să explice originea banilor prin decret sau contract. Autoritatea, statul, sau un contract între cetăţeni ar fi instituit în mod deliberat şi conştient schimbul indirect şi banii. Deficienţa de căpătâi a acestei doctrine nu rezidă în presupoziţia că oamenii dintr-o epocă în care schimbul indirect [p.406] şi banii nu erau familiare ar fi putut concepe un plan al unei noi ordini economice, în întregime diferit de condiţiile reale ale epocii lor, şi ar fi putut înţelege importanţa unui asemenea plan. Ea nu rezidă nici în faptul că istoria nu ne furnizează nici un indiciu în sprijinul unor asemenea afirmaţii. Există motive mai serioase pentru respingerea ei.
Dacă admitem că fiecare pas care duce de la schimbul direct spre schimbul indirect şi, ulterior, spre acordarea de preferinţă utilizării ca mijloc de efectuare a schimburilor anumitor bunuri, caracterizate prin comercializabilitatea lor deosebit de pronunţată, ameliorează condiţiile părţilor implicate, atunci este dificil de înţeles de ce ar trebui, când cercetăm originile schimbului indirect, să recurgem în plus la decrete autoritare sau la contracte explicite între cetăţeni. Un om care întâmpină dificultăţi în obţinerea a ceea ce doreşte să achiziţioneze prin barter direct îşi sporeşte şansele de a achiziţiona lucrul respectiv prin schimburi ulterioare, dacă îşi procură un bun mai comercializabil. În aceste condiţii nu este necesar amestecul guvernului sau intervenţia unui contract între cetăţeni. Ideea fericită de a proceda astfel le-ar putea veni indivizilor mai ageri, iar cei mai puţin înzestraţi ar putea imita metoda celor dintâi. Este cu siguranţă mai plauzibil să admitem că părţile care acţionează au recunoscut avantajele imediate de care se puteau bucura de pe urma schimbului indirect, decât să presupunem că întreaga imagine a unei societăţi în care comerţul se desfăşoară prin intermediul banilor ar fi fost concepută de un geniu şi, dacă adoptăm doctrina contractului, explicată celorlalţi oameni în mod convingător, prin mijloacele persuasiunii.
Dacă, pe de altă parte, nu admitem că indivizii au descoperit că este mai avantajos pentru ei să practice schimbul indirect decât să aştepte o ocazie de a efectua un schimb direct şi, de dragul argumentaţiei, admitem că autorităţile sau un contract se află la originea introducerii banilor, atunci apar întrebări adiţionale. Trebuie să ne întrebăm ce fel de măsuri au fost întrebuinţate pentru a-i determina pe oameni să adopte un procedeu a cărui utilitate nu o înţelegeau şi care era, din punct de vedere tehnic, mai complicat decât schimbul direct. Putem presupune că s-a recurs la constrângere. Dar în acest caz trebuie să ne întrebăm, în continuare, în ce moment şi în ce împrejurări schimbul indirect şi întrebuinţarea banilor au încetat să fie percepute ca proceduri stingheritoare, sau cel puţin indiferente, devenind avantajoase în ochii indivizilor implicaţi.
Metoda praxeologică urcă îndărăt pe firul fenomenelor până la acţiunile indivizilor. În cazul în care condiţiile de schimb interpersonal sunt de aşa natură încât schimbul indirect facilitează tranzacţiile şi dacă -- şi în măsura în care – oamenii realizează existenţaacestor avantaje, schimbul indirect şi banii îşi fac apariţia. Experienţa istorică ne arată că aceste condiţii au fost şi sunt prezente. Este de neconceput cum ar fi putut oamenii să adopte schimbul indirect şi banii şi să perpetueze aceste modalităţi de efectuare a schimburilor în absenţa condiţiilor menţionate.
Problema istorică a originii schimbului indirect şi [p.407] a banilor nu priveşte praxeologia. Singurul lucru relevant este că schimbul indirect şi banii există deoarece condiţiile necesare pentru existenţa lor au fost şi continuă să fie prezente. Aşa stând lucrurile, praxelogia nu are nevoie să apeleze la ipoteza că un decret autoritar sau un pact au permis inventarea acestor moduri de efectuare a schimburilor. Dacă doresc, etatiştii pot continuasă-i atribuie statului “inventarea” banilor, indiferent cât de improbabilă ar fi această ipoteză. Ceea ce contează este că un individ îşi procură un bun nu pentru a-l consuma sau pentru a-l utiliza în producţie, ci pentru a renunţa la el într-un act de schimb ulterior. Un asemenea comportament din partea oamenilor face dintr-un bun un mijloc de efectuare a schimburilor şi, dacă acest comportament devine comun cu privire la un anumit bun, bunul respectiv devine monedă. Toate teoremele teoriei catalactice a mijloacelor de efectuare a schimburilor şi a banilor se referă la serviciile pe care le furnizează un bun în calitatea sa de mijloc de efectuare a schimburilor. Chiar dacă ar fi adevărat că imboldul pentru introducerea schimbului indirect şi a banilor arfi provenit de la autorităţi sau dintr-o înţelegere între membrii societăţii, afirmaţia că numai comportamentul persoanelor care efectuează schimburi poate crea schimbul indirect şi banii rămâne nezdruncinată.
Istoria ne poate spune unde şi când au fost întrebuinţate pentru prima oară mijloace de efectuare a schimburilor şi cum, ulterior, s-a redus din ce în ce mai mult gama bunurilor utilizate în acest scop. Deoarece deosebirea dintre noţiunea mai largă de mijloc de efectuare a schimburilor şi cea mai restrânsă de bani nu este netă, ci de natură graduală, nu se poate ajunge la nici un consens istoric referitor la tranziţia de la simple mijloace de efectuare a schimburilor la monedă. Răspunsul la această întrebare este o chestiune de înţelegere interpretativă istorică. Dar, după cum am mai spus, distincţia dintre schimbul direct şi cel indirect este netă şi toate rezultatele pe care le stabileşte catalactica referitor la mijloacele de efectuare a schimburilor se referă, în mod categoric, la toate bunurile cerute şi procurate în calitate de asemenea mijloace.
În măsura în care afirmaţia că schimbul indirect şi banii ar fi fost instituite prin decret sau contract se doreşte a fi o dare de seamă despre evenimente istorice, este sarcina istoricilor să-i demonstreze falsitatea. În măsura în care ea este formulată numai ca afirmaţie de natură istorică, ea nu poate afecta în nici un fel teoria catalactică a banilor şi explicaţia evoluţiei schimbului indirect pe care o furnizează ea. Dar dacă este formulată ca o afirmaţie despre acţiunea umană şi evenimentele sociale, ea este inutilă, deoarece nu ne comunică nimic despre acţiune. A spune că într-o bună zi guvernanţii sau cetăţenii adunaţi într-o convenţie au fost loviţi brusc de inspiraţia că ar fi o idee bună să se facă schimburi indirecte, şi anume prin mijlocirea unui mijloc general întrebuinţat de efectuare a schimburilor, nu este o afirmaţie despre acţiunea umană. Este numai o împingere îndărăt a problemei care se pune.
Este necesar să înţelegem că nu putem contribui cu nimic la cercetarea ştiinţifică a acţiunilor umane şi a fenomenelor sociale declarând că acestea ar fi create de stat, un lider carismatic, sau o revelaţie [p.408] coborâtă peste întregul popor. Asemenea afirmaţii nu infirmă nici concluziile unei teorii care arată cum pot fi asemenea fenomene înţelese ca “rezultatul neintenţionat, rezultanta neproiectată în mod deliberat şi neurmărită prin intermediul unor eforturi individuale specifice ale membrilor societăţii.” [6]
4. Determinarea puterii de cumpărare a banilor
Îndată ce un bun economic începe să fie solicitat nu numai de către cei care doresc să-l utilizeze pentru consum sau producţie, ci şi de persoane care vor să-l păstreze în calitate de mijloc de efectuare a schimburilor şi să renunţe la el când vor avea nevoie, cu prilejul unui act de schimb ulterior, cererea pentru el creşte. A apărut o nouă întrebuinţare pentru acest bun, care creează o cerere suplimentară pentru el. Ca şi în cazul tuturor celorlalte bunuri economice, o asemenea cerere suplimentară determină o creştere a valorii sale de schimb, adică a cantităţii de alte bunuri oferite pentru achiziţionarea lui. Cantitatea de alte bunuri care poate fi obţinută în schimbul mijlocului de efectuare a schimburilor, “preţul” acestuia exprimatîn termeni de diferite bunuri şi servicii, este determinat în parte de cererea celor ce doresc să şi-l procure, ca mijloc de efectuare a schimburilor. Dacă oamenii încetează de a mai utiliza bunul în chestiune ca mijloc de efectuare a schimburilor, această cerere specifică adiţională dispare şi “preţul” scade concomitent.
Astfel, cererea pentru un mijloc de efectuare a schimburilor este compusul a două cereri parţiale: cererea determinată de intenţia de a-l întrebuinţa pentru consum şi producţie şi cererea determinată de intenţia de a-l întrebuinţa ca mijloc de efectuare a schimburilor. [7] Referitor la moneda metalică modernă se vorbeşte adesea despre cerere industrială şi cerere monetară. Valoarea de schimb (puterea de cumpărare) a unui mijloc de efectuare a schimburilor este rezultanta efectelor cumulate ale ambelor cereri parţiale.
Însă intensitatea acelei părţi a cererii pentru un mijloc de efectuare a schimburilor care provine din utilitatea sa ca mijloc de efectuare a schimburilor depinde de valoarea sa de schimb. Lucrul acesta ridică dificultăţi pe care mulţi economişti le consideră insolubile, aşa încât au renunţat la a urma mai departe această direcţie de raţionament. Este ilogic, spuneau ei, să explicăm puterea de cumpărare a banilor prin cererea de monedă şi cererea de monedă prin puterea de cumpărare a banilor.
Dar această dificultate nu este decât una aparentă. Puterea de cumpărare [p.409] pe care o explicăm pe baza intensităţii cererii specifice nu este aceeaşi cu puterea de cumpărare al cărei nivel determină această cerere specifică. Problema este de a explica determinarea puterii de cumpărare din viitorul imediat, din momentul care urmează. Pentru a soluţiona această problemă ne raportăm la puterea de cumpărare din trecutul imediat, din momentul care tocmai a trecut. Acestea sunt două mărimi diferite. Este greşit să se obiecteze la teorema noastră, pe care o putem numi teorema regresiei, că se mişcă într-un cerc vicios. [8]
Dar, spun criticii, aceasta este doar o împingere îndărăt a problemei, deoarece acum încă mai rămâne de explicat determinarea puterii de cumpărare de ieri. Dacă o explicăm pe aceasta în acelaşi fel, prin invocarea puterii de cumpărare de alaltăieri, ş.a.m.d., alunecăm într-un regressus in infinitum. Raţionamentul acesta, afirmă ei, cu siguranţă că nu reprezintă o soluţie completă şi satisfăcătoare din punct de vedere logic a problemei cu care avem de-a face. Ceea ce le scapă din vedere acestor critici este că regresia nu se întoarce îndărăt la nesfârşit. Ea ajunge la unpunct în care explicaţia este încheiată şi nici o altă problemă nu rămâne fără răspuns. Dacă urmărim îndărăt puterea de cumpărare pas cu pas, ajungem, în final, la punctul în care începe utilizarea bunului respectiv ca mijloc de efectuare a schimbului. Înacest punct valoarea de schimb din ziua de ieri este determinată exclusiv de cererea nonmonetară -- industrială -- datorată numai persoanelor care doresc să dea acestui bun utilizări diferite de cea de mijloc de efectuare a schimburilor.
Dar, continuă criticii, aceasta revine la a explica acea parte a puterii de cumpărare a banilor care este datorată serviciilor furnizate de ei ca mijloc de efectuare a schimburilor prin utilizarea sa în scopuri industriale. Problema ca atare – explicarea componentei specific monetare a valorii de schimb a monedei – rămâne nerezolvată. Şi aici criticii se înşeală. Acea componentă a valorii banilor care este un rezultat al serviciilor pe care aceştia le furnizează în calitate de mijloc de efectuare a schimburilor este pe deplin explicată prin raportare la aceste servicii monetare specifice şi la cererea determinată de ele. Două lucruri sunt de necontestat şi nu sunt contestate de nimeni. În primul rând, faptul că cererea pentru un mijloc de efectuare a schimburilor este determinată prin luarea în considerare [p.410] a valorii sale de schimb, care este o consecinţă atât a serviciilor monetare pe care le furnizează, cât şi a celor nemonetare. În al doilea rând, faptul că valoarea de schimb a unui bun care nu a fost încă solicitat pentru a servi ca mijloc de efectuare a schimburilor este determinată exclusiv de cererea venită din partea celor dornici să-l întrebuinţeze pentru scopuri industriale, adică pentru consum şi producţie. Pornind de aici, teorema regresiei urmăreşte să interpreteze prima apariţie a unei cereri monetare pentru un bun care nu a fost solicitat înainte decât pentru scopuri industriale, ca fiind influenţată de valoarea de schimb care îi era atribuită bunului în acel moment, numai datorită serviciilor sale nonmonetare.
În fine, s-a obiectat că teorema regresiei se bazează pe o abordare istorică, nu una teoretică. Nici această obiecţie nu este mai puţin eronată. A explica un eveniment din perspectivă istorică înseamnă a arăta cum a fost el produs de forţe şi factori care au lucrat la o anumită dată şi la un anumit loc. Aceste forţe individuale şi aceşti factori reprezintă elementele ultime ale interpretării. Ele sunt date ultime şi, ca atare, nu se pretează la analize şi reducţii suplimentare. A explica un fenomen teoretic înseamnă a reduce apariţia sa la funcţionarea unor reguli generale, care sunt deja încorporate în sistemul teoretic. Teorema regresiei respectă această cerinţă. Ea reduce valoarea specifică de schimb a unui mijloc de efectuare a schimburilor lafuncţia acestuia în calitate de astfel de mijloc şi la teoremele referitoare la procesul de evaluare şi de formare a preţurilor, care fac obiectul teoriei catalactice generale. Teorema regresiei deduce un caz mai special din regulile unei teorii mai generale. Ea arată cum apare în mod necesar fenomenul special, ca o consecinţă a funcţionării regulilor general valide pentru toate fenomenele. Ea nu afirmă: cutare lucru s-a întâmplat în cutare moment şi în cutare loc. Ea afirmă: aceasta se întâmplă întotdeauna, când condiţiile necesare sunt îndeplinite; ori de câte ori un bun, care nu a fost solicitat în prealabil pentru a fi întrebuinţat ca mijloc de efectuare a schimburilor, începe să fie solicitat în vederea acestei întrebuinţări, trebuie să se manifeste din nou aceleaşi efecte; nici un bun nu poate fi întrebuinţat în calitate de mijloc de efectuare a schimburilor dacă în primul moment al utilizării sale pentru acest scop el nu poseda o valoare de schimb datorată altor întrebuinţări. Şi toate aceste afirmaţii, implicate în teorema regresiei, sunt enunţate apodictic, fiind implicate în apriorismul praxeologic. Lucrurile trebuie să se petreacă în felul acesta. Nimeni nu a reuşit vreodată să construiască un caz ipotetic în care lucrurile să se petreacă altfel.
Puterea de cumpărare a banilor este determinată prin cerere şi ofertă, la fel ca preţurile tuturor bunurilor şi serviciilor vandabile. Deoarece acţiunea urmăreşte întotdeauna o configurare mai satisfăcătoare a condiţiilor viitoare, [p.411] cel ce îşi pune problema achiziţionării de bani sau a renunţării la aceştia este, bineînţeles, interesat în primul rând de puterea viitoare de cumpărare a monedei şi de structura viitoare a preţurilor. Dar el nu poate formula o judecată despre puterea viitoare de cumpărare a banilor altfel decât raportându-se la configuraţia acesteia din trecutul imediat. Acesta este faptul care deosebeşte radical determinarea puterii de cumpărare a banilor de determinarea rapoartelor mutuale de schimb dintre diverse bunuri şi servicii vandabile. Cu privire la acestea din urmă, actorii nu au nevoie să ia în seamă nimic altceva decât importanţa lor pentru satisfacerea de dorinţe în viitor. Dacă se oferă spre vânzare o nouă marfă, nemaiauzită, cum a fost de pildă cazul aparatelor radiofonice cu câteva zeci de ani în urmă, atunci singura întrebare relevantă pentru individ este dacă satisfacţia pe care i-o poate prilejui noul gadget este mai mare decât cea pe care i-ar produce-o bunurile la care ar trebui să renunţe pentru a-şi cumpăra bunul cel nou. Informaţiile despre preţurile trecute nu sunt, pentru cumpărător, decât un mijloc de a culege surplusul consumatorului. Dacă nu ar urmări acest lucru, el ar putea, la nevoie, să-şi aranjeze cumpărăturile chiar în absenţa oricărei familiarităţi cu preţurile de piaţă din trecutul imediat, care se numesc preţuri prezente. El ar putea face judecăţi de valoare şi fără estimări anticipative (appraisement). După cum am arătat deja, obliterarea din memorie a tuturor preţurilor din trecut nu ar împiedica formarea de noi rapoarte de schimb între diversele bunuri vandabile. Dar dacă ar dispărea cunoaşterea despre puterea de cumpărare a banilor, atunci procesul de dezvoltare a schimbului indirect şi a mijloacelor de efectuare a schimburilor ar trebui să fie reluatde la început. Ar fi necesar să se înceapă din nou cu întrebuinţarea anumitor bunuri, mai comercializabile decât celelalte, ca mijloace de efectuare a schimburilor. Cererea pentru aceste bunuri ar creşte şi ar adăuga la valoarea determinată de întrebuinţarea lor industrială (nemonetară) o componentă specifică provenită din noua lor întrebuinţare, de mijloace de efectuare a schimburilor. Când este vorba de monedă, o judecată de valoare nu este posibilă decât pe baza estimării anticipative. Acceptarea unui nou tip de bani presupune că bunul respectiv poseda deja o valoare de schimb prealabilă, provenită din serviciile pe care le poate furniza direct pentru consum, sau pentru producţie. Nici cumpărătorul nici vânzătorul nu ar putea estima valoarea unităţii monetare dacă nu ar dispune de nici o informaţie despre valoarea de schimb a acesteia – puterea sa de cumpărare – din trecutul imediat.
Relaţia dintre cererea şi oferta de bani, pe care o putem numi relaţia monetară, determină nivelul puterii de cumpărare. Relaţia monetară de astăzi, formată pe baza puterii de cumpărare de ieri, determină puterea de cumpărare de azi. Individul care doreşte să-şi sporească deţinerea de monedă îşi reduce [p.412] cumpărăturile şi îşi sporeşte vânzările, şi prin aceasta induce o tendinţă de scădere a preţurilor. Individul care doreşte să-şi reducă deţinerea de monedă îşi sporeşte cumpărăturile – destinate fie consumului, fie producţiei şi investiţiilor – şi îşi reduce vânzările; prin aceasta el induce o tendinţă de creştere a preţurilor.
Modificările survenite în oferta de bani trebuie, în mod necesar, să altereze dispunerea bunurilor vandabile care se află în proprietatea diverşilor indivizi şi firme. Cantitatea de bani disponibilă în întregul sistem de piaţă nu poate creşte sau descreşte altfel decât prin creşterea sau descreşterea iniţială a deţinerilor monetare ale anumitor indivizi. Dacă dorim, putem presupune că fiecare membru al sistemului de piaţă primeşte o parte din moneda adiţională chiar în momentul pătrunderii acesteiaîn sistem, sau suportă în mod egal diminuarea cantităţii de bani. Indiferent dacă facem sau nu această presupunere, rezultatul final al demonstraţiei noastre rămâne acelaşi. El este că modificările survenite în structura preţurilor, datorită schimbărilor ofertei de bani disponibili în sistemul economic, nu afectează niciodată preţurile diverselor bunuri şi servicii în aceeaşi măsură şi la aceeaşi dată.
Să presupunem că guvernul emite o cantitate suplimentară de bani de hârtie. Intenţia sa este fie de a achiziţiona bunuri şi servicii, fie de a achita datorii făcute în trecut, sau de a plăti dobânzile corespunzătoare unor astfel de datorii. Oricum ar fi, trezoreria intervine pe piaţă cu o cerere adiţională de bunuri şi servicii; acum este în măsură de a cumpăra mai multe bunuri decât înainte. Preţurile bunurilor pe care le cumpără cresc. Dacă guvernul ar fi cheltuit pentru cumpărăturile acestea bani colectaţi prin impozitare, contribuabilii şi-ar fi redus cumpărăturile şi, în vreme ce preţurile bunurilor cumpărate de guvern ar fi crescut, acelea ale altor bunuri ar fi scăzut. Dar această scădere a preţurilor la bunurile pe care obişnuiau să le cumpere contribuabilii nu are loc dacă guvernul îşi măreşte cantitatea de bani de care dispune fără a reduce cantitatea de bani din mâinile publicului. Preţurile anumitor bunuri – ale acelor bunuri pe care le achiziţionează guvernul – cresc imediat, în vreme acelea ale altor bunuri rămân neschimbate o vreme. Dar procesul continuă. Cei ce vând bunurile solicitate de guvernsunt acum şi ei în măsură să cumpere mai mult decât obişnuiau înainte. Preţurile lucrurilor pe care le cumpără aceşti oameni în cantităţi mai mari cresc, aşadar, şi ele. Astfel, boomul se propagă de la un grup de bunuri şi servicii la altele, până când toate preţurile şi ratele salariale vor fi crescut. Astfel, creşterea preţurilor nu este sincronă pentru diversele bunuri şi servicii.
Când, în cele din urmă, în cursul desfăşurării ulterioare a procesului de creştere a cantităţii [p.413] de bani, toate preţurile vor fi crescut, creşterea nu afectează diversele bunuri şi servicii în aceeaşi măsură. Într-adevăr, procesul afectează situaţiile materiale ale diverşilor indivizi în grade diferite. Câtă vreme procesul se află în desfăşurare, anumite persoane se bucură de avantajul preţurilor mai ridicate pentru bunurile şi serviciile pe care le vând, în timp ce preţurile lucrurilor pe care le cumpără nu au crescut încă, sau nu au crescut în aceeaşi măsură. Pe de altă parte, există persoane care se găsesc în nefericita situaţie de a vinde bunuri şi servicii ale căror preţuri nu au crescut încă, sau nu au crescut în aceeaşi măsură ca preţurile bunurilor pe care trebuie să le cumpere pentru consumul zilnic. Pentru cei dintâi creşterea progresivă a preţurilor este o binefacere; pentru cei din urmă, o calamitate. În plus, debitorii sunt favorizaţi pe seama creditorilor. Când procesul se încheie, în cele din urmă, avuţia diverşilor indivizi a fost afectată în diverse feluri şi în diverse măsuri. Unii s-au îmbogăţit, alţiiau sărăcit. Condiţiile nu mai sunt aceleaşi ca înainte. Noua ordine de lucruri provoacă modificări ale intensităţii cererilor pentru diverse bunuri. Rapoartele mutuale al preţurilor monetare ale bunurilor şi serviciilor vandabile nu sunt aceleaşi ca înainte. Structura preţurilor s-a schimbat şi altfel decât prin creşterea tuturor preţurilor monetare. Preţurile finale, către care tinde piaţa după consumarea tuturor efectelor creşterii cantităţii de monedă, nu sunt egale cu preţurile finale dinainte înmulţite cu un acelaşi multiplicator.
Principala eroare a vechii teorii cantitative, precum şi a ecuaţiei de schimb a economiştilor matematicieni, este că au ignorat această problemă fundamentală. Modificările ofertei monetare trebuie să determine şi alte schimbări de date. Sistemele de piaţă dinainte şi de după pătrunderea sau scurgerea unei cantităţi de monedă nu diferă numai prin aceea că deţinerile monetare ale indivizilor şi preţurile au crescut sau au scăzut. Au survenit şi modificări ale rapoartelor reciproce de schimb dintre diverse bunuri şi servicii, care, dacă ar fi să recurgem la metafore, ar putea fi descrise mai adecvat prin imaginea unei revoluţii a preţurilor, decât prin cifra înşelătoare a unei creşteri sau scăderi a “nivelului preţurilor”.
În acest punct putem lăsa de o parte efectele produse prin influenţarea conţinutului tuturor plăţilor amânate, aşa cum sunt acestea stipulate în contracte. Ne vom ocupa mai târziu de ele, ca şi de impactul evenimentelor monetare asupra consumului şi producţiei, investiţiilor în bunuri de capital, acumulării şi consumului de capital. Dar chiar şi lăsând aceste lucruri la o parte, nu trebuie să uităm niciodată că modificările cantităţii de monedă nu afectează preţurile în mod proporţional. În ce moment şi în ce măsură sunt afectate preţurile diverselor bunuri şi servicii depinde de datele specifice fiecărui caz particular. [p.414] În cursul unei expansiuni monetare (al unei inflaţii) prima reacţie nu este doar o creştere mai abruptă şi mai pronunţată a preţurilor anumitor bunuri şi servicii faţă de altele. Se poate de asemenea întâmpla ca anumite preţuri să scadă iniţial, dacă bunurile respective sunt solicitate în cea mai mare parte de grupurile ale căror interese sunt lezate.
Modificările relaţiei monetare nu se datorează numai guvernelor care emit cantităţi suplimentare de bani de hârtie. Aceleaşi efecte le are şi o creştere a producţiei de metale preţioase întrebuinţate ca bani, deşi, bineînţeles, de ea vor fi favorizate sau defavorizate alte clase de indivizi.Preţurile cresc, de asemenea, în acelaşi fel, dacă, în absenţa unei reduceri corespunzătoare a cantităţii de bani disponibili, cererea de bani scade datorită unei tendinţe generale de diminuare a deţinerilor de monedă. Banii cheltuiţi în plus datorită unei astfel de “detezaurizări” induc o tendinţă de creştere a preţurilor, în acelaşi fel ca şi cei proveniţi din mine de aur sau de la tiparniţă. Invers, preţurile scad când oferta monetară scade (e.g., prin retragerea de bani de hârtie din circulaţie), sau când cererea de bani creşte (e.g., datorită unei tendinţe de “tezaurizare” – de păstrare a unor deţineri monetare mai mari). Procesul este întotdeauna inegal şi gradual, neproporţional şi asimetric.
Se poate obiecta - şi s-a obiectat - că producţia normală a minelor aurifere poate induce o creştere a cantităţii de bani atunci când este adusă pe piaţă, dar nu sporeşte veniturile proprietarilor de mine, şi cu atât mai puţin avuţia lor. Aceste persoane obţin numai veniturile lor “normale”, şi astfel cheltuielile lor provenite din aceste venituri nu pot deranja condiţiile pieţei şi tendinţele curente de stabilire a preţurilor finale şi a echilibrului corespunzător economiei în regim de rotaţie uniformă. Pentru ei, output-ul anual al minelor nu înseamnă o creştere a avuţiei şi nu-i determină să ofere preţuri mai ridicate. Ei vor continua să trăiască la standardele la care obişnuiau să trăiască înainte. Cheltuielile efectuate de ei în aceste limite nu vor revoluţiona piaţa. Prin urmare, volumul normal al producţiei de aur, deşi sporeşte cu siguranţă cantitatea de bani disponibilă, nu poate iniţia un proces de depreciere. El este neutru faţă de preţuri.
Împotriva acestui raţionament trebuie mai întâi să observăm că în cadrul unei economii aflate în progres, în care cifrele populaţiei cresc şi diviziunea muncii împreună cu corolarul ei, specializarea industrială, se intensifică, se manifestă o tendinţă de creştere a cererii de bani. Pe scenă apar indivizi noi, care doresc să-şi asigure deţineri monetare. Gradul de autosuficienţă economică, i.e. de producţie în vederea nevoilor propriei gospodării, scade în vreme ce oamenii devin mai dependenţi de piaţă; împrejurarea aceasta [p.415] îi va stimula, în general, să-şi sporească deţinerile monetare. În felul acesta, tendinţa de creştere a preţurilor, provenită din ceea ce se numeşte producţia “normală” de aur, întâlneşte o tendinţă de scădere a preţurilor, determinată de creşterea cererii pentru deţineri de bani. Însă aceste două tendinţe opuse nu se neutralizează reciproc. Ambele procese îşi urmează propriul lor curs, ambele au drept consecinţă o deranjare a condiţiilor sociale existente, făcându-i pe unii oameni mai bogaţi, iar pe alţii mai săraci. Ambele afectează preţurile diverselor bunuri la diverse date şi în diversegrade. Este adevărat că creşterea preţurilor anumitor mărfuri cauzată de unul din aceste procese poate fi, în cele din urmă, compensată de o reducere cauzată de celălalt proces. Se poate întâmpla ca, în final, unele, sau chiar numeroase preţuri, să revinăla nivelul lor dinainte. Însă acest rezultat final nu este determinat de absenţa unor mişcări provocate de schimbări ale relaţiei monetare. El este mai degrabă rezultatul efectelor cumulate ale coexistenţei a două procese independente unul de celălalt, care produc fiecare modificări, atât ale datelor pieţei, cât şi ale condiţiilor materiale ale diverşilor indivizi şi grupuri de indivizi. Noua structură a preţurilor nu diferă foarte mult de cea veche. Dar ea este rezultanta a două serii de modificări care au produs toate transformările sociale care le sunt inerente.
Faptul că proprietarii minelor de aur contează pe încasări anuale constante de pe urma aurului pe care îl produc nu anulează impactul aurului nou extras asupra preţurilor. Proprietarii minelor obţin de pe piaţă, în schimbul aurului pe care-l produc, bunurile şi serviciile necesare pentru minerit, precum şi bunurile de care au nevoie pentru consum şi pentru a investi în alte linii de producţie. Dacă nu ar fi produs cantitatea respectivă de aur, preţurile nu ar fi fost afectate de el. Faptul că ei au anticipat venitul viitor pe care-l vor aduce minele şi că şi-au ajustat nivelul de trai la anticiparea de încasări constante de pe urma activităţii lor minereşti este irelevant din acest punct de vedere. Efectele pe care aurul nou extras le exercită asupra cheltuielilor efectuate de ei şi asupra acelora ale persoanelor în ale căror deţineri de monedă aurul nou minerit pătrunde ulterior în mod gradual, încep numai în clipa în care aurul acesta devine disponibil, în mâinile proprietarilor de mine. Dacă, în aşteptarea veniturilor viitoare, ei şi-ar cheltui banii mai devreme şi venitul anticipat nu ar fi apoi realizat, atunci condiţiile ar fi aceleaşi cu cele existente în alte cazuri de finanţare a consumului prin credite bazate pe anticipări care nu se realizează ulterior.
Modificările cantitative ale deţinerilor monetare dorite de diverşi oameni nu se neutralizează unele pe altele, decât în măsura în care sunt recurente şi legate între ele prin reciprocităţi cauzale. Persoanele salariate şi angajaţii nu sunt plătiţi zilnic, ci în anumite zile de plată, [p.416] pentru o perioadă de una sau mai multe săptămâni. Ei nu urmăresc să-şi menţină deţinerile monetare la acelaşi nivel în intervalele dintre zilele de plată; cantitatea de bani lichizi aflaţi în buzunarele lor scade, odată cu apropierea următoarei zile de plată. Pe de altă parte, comercianţii care le furnizează cele necesare vieţii îşi sporesc concomitent deţinerile monetare. Cele două fenomene se condiţionează reciproc; există o interdependenţă cauzală între ele, care le armonizează, atât temporal cât şi cantitativ. Nici comerciantul nici clientul său nu sunt influenţaţi de aceste fluctuaţii recurente. Atât planurile lor privitoare la deţinerile monetare, cât şi activităţile lor economice şi, respectiv, cheltuielile lor destinate consumului au în vedere întreaga perioadă şi o iau în consideraţie ca pe un tot.
Acesta este fenomenul care i-a făcut pe economişti să-şi imagineze că există o circulaţie regulată a banilor şi să neglijeze modificările deţinerilor monetare ale indivizilor. Dar cazul acesta nu reprezintă decât o concatenare, limitată la un domeniu strâmt şi strict circumscris. Neutralizarea nu se poate produce decât în măsura în care creşterea deţinerilor monetare ale unui grup de oameni este corelată temporal şi cantitativ cu descreşterea deţinerilor monetare ale altui grup; trebuie ca aceste schimbări să se lichideze de la sine în decursul unei perioade pe care membrii ambelor grupuri o considerăca pe un întreg în planificarea deţinerilor lor monetare. Dincolo de cazul acesta nu se pune problema unei asemenea neutralizări.
5. Problema lui Hume şi Mill şi forţa motrice a banilor
Este posibil să ne imaginăm o stare de lucruri în care modificările puterii de cumpărare a monedei să se petreacă în acelaşi timp şi să afecteze în aceeaşi măsură toate bunurile şi serviciile, şi anume proporţional cu schimbările survenite fie în cererea fie în oferta de bani? Cu alte cuvinte, este posibil să ne imaginăm o monedă neutră, în cadrul unui sistem economic care nu corespunde construcţiei imaginare a unei economii în regim de rotaţie uniformă. Putem numi această întrebare pertinentă problema lui Hume şi Mill.
Nimeni nu contestă că nici Hume nici Mill n-au reuşit să dea un răspuns pozitiv la această întrebare. [9] Este cu putinţă să răspundem categoric negativ?
Să ne imaginăm două sisteme, două economii în regim de rotaţie uniformă, notate prin A şi B. Cele două sisteme sunt independente şi nu sunt legate în nici un fel unul de altul. Ele diferă unul de altul numai prin aceea [p.417] că fiecărei cantităţi m de bani din A îi corespunde o cantitate n m din B, n fiind mai mare sau mai mic decât 1; presupunem că nu există plăţi amânate şi că banii din ambele sisteme nu îndeplinesc decât obiective monetare şi nu admit nici o întrebuinţare nonmonetară. În consecinţă, preţurile din cele două sisteme sunt în raportul 1 : n. Este posibil să modificăm într-un singur pas condiţiile din A, astfel încât ele să devină întru totul echivalente cu cele din B?
Răspunsul la această întrebare trebuie evident să fie negativ. A răspunde pozitiv ar însemnă să admitem că un deus ex machina intervine pe lângă fiecare individ în acelaşi moment, augmentându-i sau diminuându-i deţinerea monetară prin multiplicare cu n, şi comunicându-i că, din momentul respectiv, trebuie să înmulţească cu n toate cifrele preţurilor care intervin în estimările sale anticipative şi în calculele sale de rentabilitate. Lucrul acesta nu se poate întâmpla decât printr-un miracol.
Am arătat deja că în cadrul construcţiei imaginare a unei economii în regim de rotaţie uniformă însăşi noţiunea de bani se evaporă, transformându-se într-un proces de efectuare a calculelor economice lipsit de substanţă, contradictoriu şi lipsit de orice semnificaţie. [10] Este imposibil să atribuim vreo funcţie schimbului indirect, mijloacelor de efectuare a schimburilor şi banilor în cadrul unei construcţii imaginare caracterizate prin imuabilitatea şi rigiditatea condiţiilor.
Unde nu există incertitudine cu privire la viitor, nu sunt necesare nici un fel de deţineri monetare. Deoarece este necesar ca banii să se afle în deţinerile monetare ale oamenilor, în aceste condiţii ei nu ar putea să existe. Utilizarea mijloacelor de efectuare a schimburilor şi păstrarea de deţineri monetare sunt condiţionate de caracterul schimbător al datelor economice. Moneda în sine este un element al schimbării; existenţa sa este incompatibilă cu imaginea fluxului regulat al evenimentelor, dintr-o economie în regim de rotaţie uniformă.
Fiecare modificare a relaţiei monetare alterează -- în afara efectelor pe care le are asupra plăţilor amânate – condiţiile membrilor individuali ai societăţii. Unii devin mai bogaţi, alţii mai săraci. Se poate întâmpla ca efectele unei schimbări ale cererii şi ofertei de bani să întâlnească efectele unor schimbări în sens contrar, survenite mai mult sau mai puţin în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură; se poate întâmpla ca rezultanta celor două mişcări opuse să fie de aşa natură încât în structura preţurilor să nu se manifeste nici o modificare evidentă. Dar nici în cazul acesta nu lipsesc efectele asupra situaţiilor diverşilor indivizi. Fiecare modificare în relaţia monetară îşi are propriul ei curs şi produce propriile ei efecte particulare. Dacă o mişcare inflaţionistă şi una deflaţionistă se produc în acelaşi timp, sau dacă inflaţia este urmată temporar de o deflaţie, astfel încât [p.418] preţurile să nu se modifice foarte mult în final, consecinţele sociale ale fiecăreia dintre cele două mişcări nu se anulează reciproc; consecinţelor sociale ale inflaţiei li se adaugă cele ale deflaţiei. Nu există absolut nici un motiv să presupunem că toţi, sau măcar o mare parte dintre cei favorizaţi de o mişcare vor fi defavorizaţi de cea de-a doua, sau viceversa.
Banii nu reprezintă nici un numerar abstract, nici un etalon valoric sau al preţurilor. Ei sunt în mod necesar un bun economic şi, ca atare, sunt evaluaţi şi estimaţi pe baza meritelor lor proprii, adică a serviciilor pe care le aşteaptă omul de pe urma deţinerii de bani lichizi. Piaţa se află întotdeauna în schimbare şi în mişcare. Banii nu există decât datorită existenţei fluctuaţiilor. Banii sunt un element al schimbării, nu pentru că “circulă”, ci pentru că sunt păstraţi în deţineri monetare. Oamenii nu deţin bani decât pentru că se aşteaptă la schimbări despre ale căror tip şi amploare nu au nici un fel de cunoştinţe sigure.
Banii nu pot fi imaginaţi decât într-o economie supusă schimbării şi sunt ei înşişi un element de noi schimbări. Fiecare modificare a datelor economice îi pune în mişcare şi îi transformă în forţa motrice a unor noi schimbări. Fiecare modificare a relaţiilor mutuale dintre rapoartele de schimb existente între diversele bunuri nemonetare generează nu doar modificări ale producţiei şi ale aşa-numitei distribuţii, ci şi ale relaţiei monetare, inducând astfel şi alte schimbări. Nimic nu se poate petrece în orbita bunurilor vandabile fără a afecta orbita banilor, iar tot ce se petrece în orbita banilor afectează orbita bunurilor.
Noţiunea de monedă neutră nu este mai puţin contradictorie decât aceea cu o putere de cumpărare stabilă. Banii lipsiţi de o forţă motrice nu ar fi, aşa cum îşi imaginează unii, perfecţi; ei nu ar fi bani deloc.
O eroare larg răspândită este credinţa că moneda perfectă ar trebui să fie neutră şi înzestrată cu o putere de cumpărare constantă şi că obiectivul politicilor monetare ar trebui să fie obţinerea acestei monede perfecte. Putem înţelege cu uşurinţă această idee, ca o reacţie împotriva postulatelor încă şi mai populare ale inflaţioniştilor. Dar ea este o reacţie excesivă, în sine confuză şi contradictorie, şi a adus mari daune, deoarece a consolidat o eroare inveterată inerentă în gândirea multor filozofi şi economişti.
Aceşti gânditori sunt induşi în eroare de credinţa larg răspândită că o stare de repaos ar fi mai perfectă decât cea de mişcare. Ideea de perfecţiune implică faptul că nici o stare mai perfectă nu este imaginabilă şi, deci, că orice schimbare i-ar dăuna. În cel mai bun caz putem spune despre mişcare că este orientată către atingerea unei stări perfecte, care este caracterizată prin repaos, deoarece orice nouă mişcare ar [p.419] transforma-o într-o stare mai puţin perfectă. Mişcarea este înţeleasă ca absenţă a echilibrului şi a deplinei satisfacţii. În măsura în care asemenea consideraţii nu fac decât să stabilească faptul că acţiunea urmăreşte îndepărtarea inconfortului şi, în cele din urmă, atingerea deplinei satisfacţii, ele sunt perfect întemeiate. Dar nu trebuie săuităm că repaosul şi echilibrul nu sunt prezente doar într-o stare în care mulţumirea deplină i-a făcut pe oameni deplin fericiţi ci, în aceeaşi măsură, şi într-o stare în care, deşi multe lucruri lasă de dorit, ei nu văd nici un mijloc pentru a-şi ameliora situaţia. Absenţa acţiunii nu este doar rezultatul deplinei satisfacţii; ea poate fi în egala măsură corolarul incapacităţii de a face lucrurile mai satisfăcătoare. Ea poate să însemne atât mulţumire cât şi disperare.
Nici neutralitatea banilor nici stabilitatea puterii lor de cumpărare nu sunt compatibile cu universul real, al acţiunii şi al schimbării neîncetate. O lume de tipul celei pe care o presupun condiţiile necesare de existenţă ale unei monede neutre şi stabile ar fi o lume lipsită de acţiune.
Nu este, aşadar, nici ciudat nici păgubos că în cuprinsul unei asemenea lumi schimbătoare banii nu sunt nici neutri şi nici stabili în ceea ce priveşte puterea de cumpărare. Toate planurile de neutralizare şi stabilizare a monedei sunt contradictorii. Moneda este un element al acţiunii şi deci al schimbării. Modificările relaţiei monetare, adică ale relaţiei dintre cererea şi oferta de bani, afectează raportul de schimb dintre bani, pe de o parte, şi celelalte bunuri comercializabile, pe de altă parte. Aceste modificări nu afectează în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură preţurile diverselor bunuri şi servicii. În consecinţă, ele afectează în mod diferit avuţia diferiţilor membri ai societăţii.
6. Schimbări ale puterii de cumpărare induse de bani şi de bunuri
Schimbările puterii de cumpărare ale banilor, adică ale raportului de schimb dintre bani şi bunurile şi serviciile comercializabile, pot veni fie din partea banilor fie din partea bunurilor şi mărfurilor comercializabile. Modificarea datelor economice care le provoacă poate surveni fie în sfera cererii şi ofertei de bani, fie în cea a cererii şi ofertei de alte bunuri şi servicii. Putem, aşadar, distinge între schimbările puterii de cumpărare induse de bani şi cele induse de bunuri.
Schimbările puterii de cumpărare induse de bunuri pot fi generate de modificări survenite în oferta de bunuri şi servicii, sau în cererea de bunuri şi servicii specifice. O creştere sau o scădere generală [p.420] a cererii pentru toate bunurile şi serviciile, sau pentru cea mai mare parte a lor, nu poate veni decât din partea banilor.
Să cercetăm în continuare consecinţele sociale şi economice ale modificării puterii de cumpărare a banilor, în următoarele trei ipoteze: în primul rând, că banii în chestiune nu pot fi utilizaţi decât ca bani – i.e. ca mijloc de efectuare a schimburilor – şi nu pot servi nici unui alt scop; în al doilea rând, că nu se comercializează decât bunuri prezente şi nu există tranzacţii de bunuri prezente contra bunuri viitoare; în al treilea rând,lăsăm de o parte efectele modificării puterii de cumpărare asupra calculului monetar.
În aceste ipoteze, toate modificările puterii de cumpărare venite din partea banilor atrag după sine modificări ale dispunerii avuţiei între diferiţi indivizi. Unii devin mai bogaţi, aţii devin mai săraci; unii sunt mai bine aprovizionaţi, alţii mai puţin bine; câştigul unora provine din pierderile altora. Ar fi totuşi inacceptabil să interpretăm această situaţie spunând că satisfacţia totală a rămas neschimbată sau că,deşi nu au intervenit schimbări în oferta totală, nivelul satisfacţiei totale sau al sumei fericirilor ar fi fost augmentat sau diminuat de modificări în distribuţia avuţiei. Noţiunile de satisfacţie totală şi de fericire totală sunt lipsite de conţinut. Este imposibil să descoperim un etalon pentru compararea diverselor grade de satisfacţie sau de fericire, atinse de diferiţi indivizi.
Modificările puterii de cumpărare induse de bani generează indirect şi alte modificări, favorizând fie acumularea de capital suplimentar, fie consumul capitalului disponibil. Dacă şi în ce direcţie survin aceste efecte secundare depinde de datele specifice ale fiecărui caz particular. Vom analiza ulterior aceste probleme importante. [11]
Modificările puterii de cumpărare induse de bunuri nu sunt uneori nimic altceva decât consecinţele unui transfer al cererii de la anumite bunuri la altele. Dacă sunt generate de o creştere sau de o descreştere a ofertei de bunuri, atunci ele nu sunt doar transferuri de la anumiţi oameni către alţii. Ele nu înseamnă că Petru a câştigat ceea ce a pierdut Pavel. Anumiţi oameni pot deveni mai bogaţi deşi nimeni nu a sărăcit şi viceversa.
Putem descrie această situaţie după cum urmează: Fie A şi B două sisteme independente între care nu există nici o legătură. În ambele sisteme se întrebuinţează acelaşi fel de monedă, o monedă care nu poate fi întrebuinţată pentru scopuri nemonetare. [p.421] Să presupunem acum, în cazul 1 că A şi B nu diferă unul de celălalt decât prin aceea că în B oferta totală de monedă este n m, m fiind cantitatea totală de monedă din A, şi că fiecărei deţineri monetare de mărime c şi fiecărei creanţe băneşti d din A îi corespunde o deţinere monetară de n c şi o creanţă de n d în B. În toate celelalte privinţe A este identic cu B. Apoi să presupunem, în cazul 2, că A şi B diferă unul de altul numai prin aceea că în B cantitatea totală a unei anumite mărfi r este n p, p fiind cantitatea totală a acestei mărfi în A, şi că fiecărui stoc v din această marfă r aflat în A îi corespunde un stoc n v aflat în B. În ambele cazuri n este supraunitar. Dacă întrebăm pe oricare individ din A dacă este dispus să facă cel mai mic sacrificiu pentru a-şi schimba poziţia cu poziţia corespunzătoare din B, răspunsul va fi în unanimitate negativ, în cazul 1. Dar în cazul 2 toţi proprietarii de r şi toţi cei ce nu posedă r, dar doresc să achiziţioneze o anumită cantitate din această marfă -- i.e. cel puţin un individ -- vor răspunde afirmativ.
Serviciile pe care le furnizează moneda sunt condiţionate de nivelul puterii sale de cumpărare. Nimeni nu doreşte să posede în deţinerea sa monetară un anumit număr de unităţi monetare sau o anumită greutate de monedă; fiecare individ doreşte să posede o deţinere monetară caracterizată printr-o anumită puterede cumpărare. Deoarece funcţionarea pieţei tinde să determine starea finală a puterii de cumpărare a monedei la un nivel la care oferta coincide cu cererea pentru bani, nu poate exista niciodată un exces sau un deficit de monedă. Fiecare individ şi toţi indivizii laolaltă se bucură întotdeauna pe deplin de avantajele pe care le pot culege de pe urma schimbului în direct şi a utilizării banilor, indiferent dacă stocul total de bani este mare sau mic. Modificările puterii de cumpărare a monedei generează modificări în dispunerea avuţiei printre diferiţii membrii ai societăţii. Din punctul de vedere al persoanelor dornice de înavuţire de pe urma unor astfel de modificări, oferta monetară poate fi considerată insuficientă sau excesivă, iar apetitul pentru asemenea câştiguri poate induce politici menite să producă schimbări ale puterii de cumpărare venite din partea monedei. Dar serviciile pe care le furnizează banii nu pot fi nici ameliorate nici restaurate prin schimbarea ofertei de bani. În deţinerea monetară a fiecărui individ pot exista excedente sau deficite de bani dar asemenea situaţii pot fi remediate prin sporirea sau descreşterea consumului sau a investiţiilor. (Bineînţeles, nu trebuie să cădem pradă confuziei populare dintre cererea de bani în vederea deţinerii de monedă şi apetitul pentru mai multă avuţie.) Cantitatea de bani disponibilă în ansamblul economiei este întotdeauna suficientă pentru a le asigura tuturor toate serviciile pe care banii le pot furniza şi le furnizează.
Din acest punct de vedere se poate considera că toate cheltuielile efectuate pentru augmentarea cantităţii de monedă sunt o risipă. Faptul că anumite lucruri, care ar putea furniza alte servicii folositoare, sunt [p.422] întrebuinţate ca bani, şi astfel sunt reţinute de la celelalte întrebuinţări, apare ca o diminuare superfluă a posibilităţilor şi aşa limitate de satisfacere a dorinţelor. Aceasta este ideea care le-a indus lui Adam Smith şi Ricardo opinia că ar fi foarte benefic de a reduce costul producerii de monedă, prin recurgerea la utilizarea de bani tipăriţi de hârtie. Însă lucrurile apar într-o lumină diferită în ochii cercetătorilor istoriei monetare. Dacă privim la consecinţele catastrofale ale marilor inflaţii ale banilor de hârtie trebuie să admitem că scumpetea aurului este cel mai mic rău. Ar fi zadarnic să se răspundă că aceste catastrofe au fost generate de utilizarea necorespunzătoare pe care guvernele au dat-o puterilor puse în mâinile lor de moneda credit şi de moneda discreţionară, şi că alte guverne mai înţelepte ar fi adoptat politici mai sănătoase. Deoarece o monedă nu poate fi niciodată neutră şi stabilă în ce priveşte puterea ei de cumpărare, planurile unui guvern referitoare la determinarea cantităţii de bani nu pot fi niciodată imparţiale şi echitabile faţă de toţi membrii societăţii. Orice ar face un guvern în vederea influenţării nivelului puterii de cumpărare depinde, în mod necesar, de judecăţile personale de valoare ale conducătorilor. Întotdeauna interesele anumitor grupuri de persoane sunt privilegiate pe seama altor grupuri. Asemenea politici nu slujesc niciodată aşa-numitului bine comun, sau bunăstării generale. În domeniul politicilor monetare nu există nimic de felul unei formule normative ştiinţifice.
Alegerea bunului ce urmează a fi întrebuinţat ca mijloc de efectuare a schimburilor şi ca monedă nu este niciodată indiferentă. Ea determină cursul modificărilor puterii de cumpărare venite din partea monedei. Întrebarea este doar cine ar trebui să aleagă: indivizii care cumpără şi vând pe piaţă, sau guvernul? Piaţa este cea care, prin intermediul unui proces de selecţie, desfăşurat pe o durată istorică foarte lungă, le-a conferit în cele din urmă metalelor preţioase, aurului şi argintului, calitatea de bani. De două sute de ani guvernele se amestecă în alegerea mijlocului monetar efectuată de piaţă. Nici chiar cei mai bigoţi etatişti nu se aventurează să afirme că această interferenţă s-a dovedit benefică.
Inflaţia şi deflaţia; inflaţionismul şi deflaţionismul
Noţiunile de inflaţie şi deflaţie nu sunt concepte praxeologice. Ele n-au fost create de economişti, ci de vorbirea curentă a marelui public şi a politicienilor. În el este implicată eroarea populară că ar exista ceva de felul monedei neutre, sau al monedei cu putere de cumpărare stabilă, şică moneda sănătoasă ar trebui să fie neutră şi să posede o putere de cumpărare stabilă. Din această perspectivă, termenul de inflaţie a fost întrebuinţat pentru a desemna schimbările venite din partea banilor şi care au drept rezultat o scădere a puterii de cumpărare, iar termenul de deflaţie a fost întrebuinţat pentru a desemna schimbările venite din partea banilor care au drept rezultat o creştere a puterii de cumpărare. [p.423]
Însă cei ce întrebuinţează aceşti termeni nu realizează faptul că puterea de cumpărare nu rămâne niciodată neschimbată şi că, de aceea, există întotdeauna inflaţie sau deflaţie. Ei ignoră aceste fluctuaţii perpetue şi inevitabile în cazul în care nu au decât o amploare redusă şi nu sunt vădite, rezervând întrebuinţarea termenilorde inflaţie şi deflaţie numai pentru cazurile de schimbări majore ale puterii de cumpărare. Deoarece întrebarea din ce punct începe să fie potrivit să numim mare o modificare a puterii de cumpărare depinde de judecăţi de relevanţă personale, devine evident că inflaţia şi deflaţia sunt termeni cărora le lipseşte precizia categorială necesară conceptelor praxeologice, economice şi catalactice. Întrebuinţarea lor este potrivită în istorie şi în politică. Catalactica poate recurge la ei numai în vederea aplicării teoremelor sale la interpretarea evenimentelor istoriei economice şi a programelor politice. Mai mult, este foarte util să se facă uz de aceşti doi termeni chiar şi în cursul investigaţiilor riguros catalactice, ori de câte ori nu este posibilă nici o neînţelegere şi se poate evita încărcarea pedantă a limbajului. Dar este necesar să nu uităm niciodată că tot ce afirmă catalactica referitor la inflaţie şi deflaţie – adică la schimbările mari ale puterii de cumpărare venite din partea monedei – este valabil şi cu privire la schimbările mici, deşi, bineînţeles, consecinţele schimbărilor mai mici sunt mai puţin vădite decât consecinţele celor mari.
Termenii de inflaţionism şi deflaţionism, inflaţionist şi deflaţionist, desemnează programe politice care urmăresc inflaţia sau deflaţia în sensul unor mari modificări ale puterii de cumpărare induse de monedă.
Revoluţia semantică ce constituie una din trăsăturile caracteristice ale zilelor noastre a modificat şi înţelesul tradiţional al termenilor inflaţie şi deflaţie. Ceea ce numesc oamenii astăzi inflaţie sau deflaţie a încetat de a mai fi o mare creştere sau descreştere a ofertei de monedă, desemnând consecinţele inexorabile ale acestor fenomene, adică tendinţa generală de creştere sau reducere a preţurilor bunurilor şi a ratelor salariale. Această inovaţie nu este nicidecum inofensivă. Ea joacă un rol important în stimularea predilecţiei populare către inflaţie.
În primul rând, nu mai există nici un termen care să însemne ceea ce însemna inflaţia. Este cu neputinţă să ne împotrivim unei politici pe care nu o putem numi. Atunci când doresc să pună sub semnul întrebării utilitatea emiterii unor cantităţi masive de monedă adiţională, oamenii politici şi scriitorii nu mai au posibilitatea de a întrebuinţa o terminologie acceptată şi înţeleasă de către public. Ei trebuie să procedeze la o analiză detaliată a acestor politici, plină de detalii şi de dări de seamă minuţioase, oridecâteori doresc să se refere la ele - şi trebuie să repete această procedură greoaie în fiecare propoziţie pe care vor să o dedice acestui subiect. Deoarece politica aceasta nu are nici un nume, perpetuarea ei devine de la sine înţeleasă, ca stare de fapt. Ea se perpetuează în mod luxuriant.
Al doilea neajuns este că cei ce fac încercări zadarnice şi disperate de a combate consecinţele inevitabile ale inflaţiei – deci creşterea preţurilor -- îşi prezintă în mod inducător în eroare încercările drept o luptă împotriva inflaţiei. [p.424] Deşi nu luptă decât împotriva simptomelor, ei se prefac că luptă împotriva cauzelor răului. Deoarece nu înţeleg relaţia cauzală dintre creşterea cantităţii de bani, pe de o parte, şi creşterea preţurilor, pe de alta, practic ei înrăutăţesc starea de lucruri. Exemplul cel mai bun l-au furnizat subsidiile oferite fermierilor de guvernele Statelor Unite, Canadei şi Marii Britanii, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Preţurile maximale reduc oferta la bunurile respective, deoarece producţia generează pierderi în cazul producătorilor marginali. Pentru a evita o atare consecinţă, guvernele le-au acordat subvenţii fermierilor care produc la costurile cele mai ridicate. Finanţarea acestor subvenţii s-a făcut din sporiri adiţionale ale cantităţii de monedă. Dacă pentru produsele respective consumatorii ar fi trebuit să plătească preţuri mai mari, atunci nu ar fi apărut alte efecte inflaţioniste. Consumatorii ar fi fost nevoiţi să întrebuinţeze pentru asemenea cheltuieli suplimentare doar banii care fuseseră deja emişi dinainte. Astfel, confuzia dintre inflaţie şiconsecinţele sale poate de fapt genera mai multă inflaţie.
Este evident că această accepţiune de modă nouă a termenilor inflaţie şi deflaţie este în întregime derutantă şi inducătoare în eroare şi trebuie respinsă în mod categoric.
7. Calculul monetar şi schimbările puterii de cumpărare
Calculul monetar operează cu preţurile bunurilor şi serviciilor, aşa cum au fost ele determinate sau ar fi fost determinate, sau vor fi probabil determinate pe piaţă. El urmăreşte detectarea discrepanţelor de preţuri şi tragerea de concluzii de pe urma acestor discrepanţe. Modificările puterii de cumpărare induse de monedă nu pot fi luate în socoteală în aceste calcule. Se poate înlocui calculul de rentabilitate bazat pe un anumit tip de monedă, a, cu cel bazat pe un alt tip de monedă, b. În acest caz rezultatul calculului este imunizat la perturbările provenite de pe urma modificărilor suferite de puterea de cumpărare a lui a; dar el poate fi încă perturbat de modificările suferite de puterea de cumpărare a lui b. Nu există nici un mijloc pentru a imuniza vreun mod de calcul economic la influenţa schimbărilor puterii de cumpărare ale tipului specific de monedă pe care se bazează.
Toate rezultatele calcului economic şi toate concluziile deduse din ele sunt condiţionate de vicisitudinile schimbării puterii de cumpărare induse de monedă. Există diferenţe specifice care apar între cifrele care indică preţurile de la un moment mai timpuriu şi cele care indică preţurile de la un moment mai târziu, care apar în funcţie de creşterea sau scăderea puterii de cumpărare; calculele de rentabilitate indică profituri sau pierderi care nu sunt produse decât de modificări ale puterii de cumpărare induse de monedă. [p.425] Dacă comparăm asemenea profituri şi pierderi cu rezultatele unui calcul desfăşurat pe baza unui tip de monedă a cărei putere de cumpărare să fie supusă unor schimbări mai puţin dramatice, ele ne apar ca imaginare, sau doar aparente. Dar nu trebuie să uităm că asemenea aprecieri sunt posibile numai ca urmare a unei comparaţii a calculelor de rentabilitate desfăşurate pe baza unor tipuri de monede diferite. Cum nu există nimic de felul unei monede cu putere de cumpărare stabilă, asemenea profituri şi pierderi aparente sunt prezente indiferent de modalitatea de calcul economic, oricare ar fi tipul de monedă pe care s-ar baza aceasta. Este imposibil să distingem cu precizie între profiturile şi pierderile autentice şi cele care nu sunt decât aparente.
Despre calculul economic se poate deci afirma că nu este perfect. Însă nimeni nu poate furniza o metodă care să elibereze calculul economic de aceste defecte, sau să proiecteze un sistem monetar care să îndepărteze complet aceste surse de erori.
Este un fapt incontestabil că piaţa liberă a reuşit să permită dezvoltarea unui sistem monetar care a îndeplinit cu succes toate cerinţele, atât ale schimbului indirect cât şi ale calculului economic. Obiectivele calculului monetar sunt de aşa natură încât nu pot fi frustrate de inacurateţile provenite din variaţii lente şi comparativ reduse ale puterii de cumpărare. Modificările puterii de cumpărare induse de monedă de proporţiile celor survenite pe parcursul ultimelor două secole, în condiţiile funcţionării monedei metalice, în special a monedei aur, nu pot influenţa rezultatele calculelor economice ale oamenilor de afaceri atât de mult încât să le facă inutile. Experienţa istorică arată că, pentru toate obiectivele practice care ţin de gestionarea unei afaceri, aceste metode de calcul sunt întru totul satisfăcătoare. Argumentele teoretice arată că este imposibil să proiectăm, şi cu atât mai puţin să realizăm, o metodă mai bună. În aceste condiţii este inutil să numim calculul monetar imperfect. Omul nu are puterea de a schimba categoriile acţiunii umane. El trebuie să-şi adapteze comportamentul la acestea.
Oamenii de afaceri nu au considerat niciodată necesar să elibereze calculul economic bazat pe aur de dependenţa sa faţă de fluctuaţiile puterii de cumpărare. Propunerile de ameliorare a sistemului monetar prin adoptarea unui etalon tabular bazat pe indici numerici, sau prin adoptarea de diverse metode de întrebuinţare a unor mărfuri ca etaloane, n-au fost avansate în vederea efectuării tranzacţiilor economice şi a calculului monetar. Obiectivul lor era de a furniza un etalon mai puţin variabil pentru contractele de împrumut pe termen lung. Oamenii de afaceri n-au considerat că merită efortul de a-şi modifica metodele de ţinere a contabilităţii nici măcar în acele privinţe în care ar fi fost uşor să reducă anumite erori induse de fluctuaţiile puterii de cumpărare. Ar fi fost, de pildă, posibil să se renunţe la practica amortizării echipamentelor durabile în tranşe anuale, [p.426] stabilite invariabil ca un procent fix din costul lor de achiziţie. În locul său, s-ar fi putut întrebuinţa un sistem de punere deoparte a unor sume destinate înlocuirii echipamentului uzat, dimensionate astfel încât să acopere întregul cost al înlocuirii, la vremea când aceasta devine necesară. Însă oamenii de afaceri nu s-au arătat interesaţi de adoptarea unei asemenea proceduri.
Toate cele spuse mai sus se referă doar la banii care nu sunt supuşi unor variaţii rapide şi de mare amploare ale puterii de cumpărare induse de monedă. Însă banii supuşi unor asemenea variaţii mari şi rapide devin complet inadecvaţi pentru a fi întrebuinţaţi ca mijloc de efectuare a schimburilor.
8. Anticiparea schimbărilor probabile ale puterii de cumpărare
Consideraţiile indivizilor, care determină comportamentul acestora faţă de monedă, se bazează pe cunoştinţele acestora referitoare la preţurile din trecutul imediat. Dacă le-ar lipsi aceste cunoştinţe, ei nu ar fi în măsură să decidă care să fie dimensiunea adecvată a deţinerilor lor monetare şi cât să cheltuiască pentru achiziţionarea de diferite bunuri. Un mijloc de efectuarea schimburilor fără trecut este inimaginabil. Nimic nu poate dobândi funcţia de mijloc de efectuare a schimburilor, dacă nu a fost un bun economic căruia oamenii îi atribuiau deja o valoare de schimb încă dinainte de a fi solicitat în calitate de instrument de schimb.
Însă puterea de cumpărare moştenită din trecutul imediat este modificată de cererea şi oferta de monedă din prezent. Acţiunea umană vizează întotdeauna viitorul, fie acesta uneori şi numai viitorul din următoarea oră. Cel ce cumpără, cumpără pentru consumul sau producţia viitoare. În măsura în care crede că viitorul va fi diferit de prezent şi de trecut, el îşi modifică evaluările şi estimările preţurilor. Lucrul acesta nu este mai puţin adevărat cu privire la monedă decât este cu privire la toate bunurile comercializabile. În acest sens, putem spune că valoarea de schimb a monedei astăzi este o anticipare a valorii sale de schimb mâine. Baza tuturor judecăţilor referitoare la monedă este puterea ei de cumpărare, aşa cum era aceasta în trecutul imediat. Dar, în măsura în care se aşteaptă modificări ale puterii de cumpărare induse de monedă, apare în scenă un al doilea factor, constând din anticiparea acestor modificări.
Cel care crede că preţurile bunurilor care-l interesează vor creşte, cumpără mai mult din ele decât ar cumpăra în absenţa acestei credinţe; ca atare, el îşi reduce deţinerea monetară. Cel ce crede că preţurile vor scădea, îşi reduce cumpărăturile, mărindu-şi astfel deţinerea monetară. Câtă vreme asemenea anticipaţii speculative se limitează la anumite bunuri, ele nu provoacă o tendinţă generală de modificare a deţinerilor monetare. Dar lucrurile se schimbă dacă oamenii [p.427] cred că se află în pragul unor mari modificări ale puterii de cumpărare, induse de monedă. Când anticipează că toate preţurile monetare, ale tuturor bunurilor, vor creşte sau vor scădea, ei îşi sporesc sau îşi reduc cumpărăturile. Atitudinile acestea consolidează şi accelerează considerabil tendinţele anticipate. Lucrul acesta se petrece până în momentul când nu se mai anticipează alte schimbări ale puterii de cumpărare ale monedei. Doar atunci încetează această înclinaţie de a cumpăra şi de a vinde, iar oamenii încep din nou să-şi sporească sau să-şi diminueze deţinerile de monedă.
Dar dacă opinia publică este convinsă că creşterea cantităţii de monedă va continua şi nu se va sfârşi niciodată şi că, drept urmare, preţurile tuturor mărfurilor şi serviciilor nu vor înceta să crească, atunci toată lumea devine dornică să cumpere cât mai mult cu putinţă şi să-şireducă deţinerea de monedă la un minimum. Într-adevăr, în aceste circumstanţe costurile obişnuite ale deţinerii de monedă sunt sporite de pierderile cauzate de diminuarea progresivă a puterii de cumpărare. Avantajele deţinerii de monedă trebuie plătite prin sacrificii care sunt considerate nejustificat de împovărătoare. Cu prilejul marilor inflaţii europene din anii douăzeci, acest fenomen a fost denumit precipitare asupra valorilor reale (flight into real goods, Flucht in die Sachwerte) sau panică financiară (crack –up boom, Katastophenhausse). Economiştii matematicieni nu sunt în măsură să înţeleagă relaţia cauzală dintre creşterea cantităţii de monedă şi ceea ce numesc ei “viteză de circulaţie.”
Trăsătura caracteristică a fenomenului acesta este că augmentarea cantităţii de monedă determină o scădere a cererii pentru bani. Tendinţa generală de scădere a puterii de cumpărare, care este generată de creşterea ofertei monetare, este intensificată de propensiunea generală de a reduce deţinerile de monedă, pe care o generează. În cele din urmă se ajunge la un punct în care preţurile la care ar fi dispuşi oamenii să se despartă de bunurile “reale” încorporează asemenea adaosuri pentru a reflecta continuarea anticipată a scăderii puterii de cumpărare încât nimeninu mai deţine cantităţi suficiente de bani lichizi pentru a le achita. Sistemul monetar se prăbuşeşte; toate tranzacţiile desfăşurate în moneda respectivă încetează; o panică face ca puterea sa de cumpărare să dispară complet. Oamenii revin fie la troc, fie la întrebuinţarea unui alt tip de bani.
Traseul unei inflaţii în desfăşurare este următorul: la început, injecţia de monedă adiţională face ca preţurile anumitor bunuri şi servicii să crească. Alte preţuri cresc ulterior. Creşterea preţurilor afectează diferitele bunuri şi servicii, după cum am văzut, la date diferite şi în măsuri diferite.
Acest prim stadiu al procesului inflaţionist poate dura mai mulţi ani. Câtă vreme el continuă, preţurile multor bune şi servicii nu sunt încă ajustate la relaţia monetară modificată. Există încă în ţară oameni [p.428] care n-au devenit conştienţi de faptul că au de-a face cu o revoluţie a preţurilor, care va determina în cele din urmă o creştere considerabilă a acestora, deşi amploarea acestei creşteri nu va fi aceeaşi pentru diferitele bunuri şi servicii. Oamenii aceştia încă mai cred că într-o zi preţurile vor scădea. În aşteptarea zilei aceleia, ei îşi reduc volumul cumpărăturilor, sporindu-şi concomitent deţinerile monetare. Câtă vreme asemenea idei sunt încă împărtăşite de opinia publică, nu este prea târziu ca guvernul să-şi abandoneze politicile inflaţioniste.
Dar în cele din urmă masele se trezesc. Brusc, ele devin conştiente de faptul că inflaţia este o politică deliberată, care va continua la nesfârşit. Atunci se instalează panica financiară. Toată lumea este nerăbdătoare să-şi preschimbe banii pe bunuri “reale”, indiferent dacă au sau nu nevoie de ele, indiferent câţi bani trebuie să plătească pentru ele. Într-un interval de timp foarte scurt, în câteva săptămâni sau chiar în câteva zile, lucrurile care erau întrebuinţate în calitate de bani încetează de a mai fi utilizate ca mijloace de efectuare a schimburilor. Ele devin hârtie bună de aruncat. Nimeni nu mai este dispus să renunţe la ceva în schimbul lor.
Aşa s-au petrecut lucrurile cu aşa-numita Continental currency americană în 1781, cu aşa-numitele mandats territoriaux franţuzeşti în 1796 şi cu marca germană în 1923; şi aşa se vor petrece din nou, oridecâteori vor apărea aceleaşi condiţii. Dacă un lucru trebuie să fie întrebuinţat ca mijloc de efectuare a schimburilor, atunci opinia publică nu trebuie să creadă că va exista o creştere nelimitată a cantităţii lucrului respectiv. Inflaţia este o politică ce nu poate dura.
9. Valoarea specifică a banilor
În măsura în care bunurile întrebuinţate ca bani sunt evaluate şi exprimate în lumina serviciilor pe care le furnizează pentru obiective nonmonetare, nu apar probleme care să necesite un tratament special. Sarcina teoriei monetare constă numai în cercetarea acelei componente a evaluării banilor care este condiţionată de funcţionarea lor ca mijloc de efectuare a schimburilor.
În cursul istoriei numeroase bunuri au fost întrebuinţate ca mijloace de efectuare a schimburilor. O lungă evoluţie a eliminat cea mai mare parte a acestor bunuri din funcţia lor monetară. Au rămas numai două: aurul şi argintul. În cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, din ce în ce mai multe guverne s-au orientat deliberat spre demonetizarea argintului.
În toate cazurile acestea, ceea ce se întrebuinţează în calitate de monedă este o marfă, care este de asemenea întrebuinţată pentru obiective nemonetare. În condiţiile funcţionării etalonului aur, aurul este monedă şi moneda este aur. Nu contează dacă legile atribuie sau nu calitatea de mijloc legal de efectuare a plăţilor (legal tender) doar monedelor de aur bătute de guvern. Ceea ce contează este că aceste monede conţin efectiv o greutate fixă [p.429] de aur şi orice cantitate de metal preţios poate fi transformată în monedă. În condiţiile funcţionării etalonului aur, dolarul şi lira sterlină nu erau decât simple nume pentru o anumită greutate de aur, în limitele definite de lege cu un grad foarte mare de precizie. Putem numi o astfel de monedă monedă-marfă (commodity money).
Un al doilea tip de monedă este moneda-credit (credit money). Moneda credit s-a dezvoltat pornind de la utilizarea substiutelor monetare. Exista obiceiul de a utiliza creanţe plătibile la cerere şi absolut sigure, ca substitute pentru suma de bani asupra căruia dădeau un drept. (Vom analiza caracteristicile şi problemele substitutelor monetare în secţiunile următoaroare.) Piaţa n-a încetat să întrebuinţeze asemenea creanţe când, într-o bună zi, rambursarea lor promptă a fost suspendată şi astfel au apărut îndoieli în legătură cu siguranţa şi solvabilitatea celui obligat să achite suma. Câtă vreme aceste creanţe fuseseră creanţe cu scadenţă cotidiană acoperită de un debitor a cărui solvabilitate era incontestabilă şi puteau fi preschimbate în bani la vedere şifără alte cheltuieli, valoarea lor de schimb era egală cu valoarea înscrisă pe ele; Această echivalenţă perfectă era cea care le conferea caracterul de substitute monetare. Însă când rambursarea a fost suspendată, scadenţa a fost amânată pe o perioadă nedeterminată şi, în consecinţă, au apărut îndoieli în legătură cu solvabilitatea debitorului, sau cel puţin în legătură cu intenţia lui de a plăti, aceste creanţe au pierdut din valoarea care le era atribuită în prealabil. De acum înainte nu mai erau decât creanţe nepurtătoare de dobândă asupra unui debitor îndoielnic şi scadente la o dată neprecizată. Însă, deoarece erau întrebuinţate ca mijloace de efectuare a schimburilor, valoarea lor nu a scăzut până la nivelul la care ar fi scăzut dacă ar fi fost simplecreanţe.
Putem presupune fără riscul de a ne înşela prea mult că asemenea monedă credit ar putea rămâne în uz, ca mijloc de efectuare a schimbului, chiar dacă şi-ar pierde caracterul de creanţă asupra unei bănci sau trezorerii, devenind astfel monedă discreţionară (fiat money). Moneda discreţionară este o monedă care constă în simple însemne monetare, care nu pot fi întrebuinţate nici pentru scopuri industriale, nici nu reprezintă o creanţă asupra nimănui.
Investigarea faptului dacă în trecut au apărut specimene de monedă discreţionară, sau dacă toate tipurile de monedă care n-au fost monedă marfă au fost monedă credit nu este o sarcină a catalacticii, ci a istoriei economice. Singurul lucru pe care-l stabileşte catalactica în mod necesar, este că trebuie admisă posibilitatea existenţei monedei discreţionare.
Ceea ce este important de reţinut este că, în cazul fiecărui tip de monedă, demonetizarea – i.e. abandonarea utilizării monedei ca mijloc de efectuare a schimburilor – trebuie să conducă la o reducere serioasă a valorii sale de schimb. Ce înseamnă lucrul acesta din punct de vedere practic s-a văzut în ultimii nouăzeci de ani, când utilizarea argintului ca monedă marfă a fost progresiv restrânsă. [p.430]
Există specimene de monedă credit sau de monedă discreţionară care sunt încorporate într-o monedă metalică. Banii aceştia sunt tipăriţi, aşa-zicând, pe argint, nichel sau cupru. Dacă o asemenea monedă discreţionară se demonetizează, ea îşi păstrează totuşi valoarea de schimb, ca bucată de metal. Însă aceasta nu este decât o indemnizaţie foarte redusă pentru proprietarul ei. Ea este lipsită de importanţă practică.
Păstrarea de deţineri monetare necesită sacrificii. În măsura în care cineva păstrează bani în buzunare sau în soldul său bancar, el renunţă la cumpărarea imediată de bunuri pe care le-ar putea consuma sau întrebuinţa în vederea producţiei. În cadrul unei economii de piaţă aceste sacrificii pot fi determinate cu precizie, prin calcul. Ele sunt egale cu nivelul dobânzii originare pe care ar fi încasat-o prin investirea sumei respective. Faptul că cineva ia în calcul această pierdere a unei posibilităţi de câştig este o dovadă că el preferă avantajele deţinerii monetare, în ciuda pierderii venitului pe care i l-ar fi adus dobânda.
Se pot specifica avantajele pe care le aşteaptă oamenii de pe urma păstrării unei anumite cantităţi de bani lichizi. Dar este o iluzie să presupunem că analizarea acestor motive ne-ar putea furniza o teorie a determinării puterii de cumpărare, independentă de noţiunile de deţinere monetară şi de cerere şi ofertă de monedă. [12] Avantajele şi dezavantajele provenite din deţinerea de monedă nu sunt factori obiectivi, care să poată influenţa direct mărimea deţinerilor monetare. Ele sunt ierarhizate de către fiecare individ şi sunt evaluate comparativ. Rezultatul este o judecată subiectivă de valoare, colorată de personalitatea individului. Diferite persoane, sau aceleaşi persoane la diferite momente, evaluează aceleaşi fapte obiective în mod diferit. Exact aşa cum informaţiile despre avuţia şi condiţia fizică a unei persoane nu ne spun ce sumă ar fi aceasta dispusă să cheltuiască pentru hrana de o anumită capacitate nutritivă, tot astfel informaţiile despre date ce privesc condiţia materială a omului nu ne permit să facem afirmaţii precise referitoare la dimensiunea deţinerilor sale monetare.
10. Însemnătatea relaţiei monetare
Relaţia monetară, adică relaţia între cererea şi oferta de bani, determină în mod unic structura preţurilor, cât priveşte raportul reciproc de schimb dintre bani şi bunurile şi serviciile comercializabile.
Dacă relaţia monetară rămâne neschimbată, atunci nu se poate manifesta nici o presiune inflaţionistă (expansionistă), nici una deflaţionistă (contracţionistă) asupra comerţului, afacerilor, producţiei, consumului şi utilizării mâinii de lucru. Aserţiunile contrare reflectă nemulţumirea persoanelor nedoritoare [p.431] să-şi ajusteze activităţile la cererile semenilor lor, aşa cum se manifestă acestea pe piaţă. Totuşi, nu datorită unei aşa-zise rarităţi a banilor sunt preţurile produselor agricole prea scăzute pentru a le asigura fermierilor submarginali încasările pe care ar dori să le realizeze. Cauza necazurilor acestor fermieri este că alţi fermieri produc la costuri mai scăzute.
O creştere a cantităţii de bunuri produse trebuie să aducă cu sine, în absenţa altor modificări, o ameliorare a condiţiilor de trai ale indivizilor. Ea are drept consecinţă o scădere a preţurilor monetare ale bunurilor a căror producţie a crescut. Dar o asemenea scădere a preţurilor monetare nu diminuează câtuşi de puţin beneficiile provenite de pe urma surplusului de avuţie produsă. Creşterea părţii din avuţia adiţională care le revine creditorilor poate fi considerată inechitabilă, deşi asemenea critici sunt de valoare îndoielnică, în măsura în care creşterea puterii de cumpărare a fost anticipată corect şi luată adecvat în calcul printr-o primă negativă inclusă în preţuri. [13] Dar nu trebuie să afirmăm că scăderea preţurilor determinată de creşterea producţiei la bunurile în chestiune constituie o dovadă a vreunui dezechilibru care n-ar putea fi eliminat altfel decât printr-o creştere a cantităţii de monedă. Bineînţeles, de regulă toate creşterile producţiei la unele sau la toate bunurile, presupun o nouă alocare a factorilor de producţie între diversele ramuri economice. Când cantitatea de monedă rămâne neschimbată, necesitatea unor asemenea realocări devine vizibilă în structura preţurilor. Unele linii de producţie devin mai profitabile, în vreme ce în altele profiturile scad şi apar pierderi. Astfel, funcţionarea pieţei tinde să elimine aceste dezechilibre despre care s-a vorbit atât de mult. Prin sporirea cantităţii de bani este posibilă amânarea sau întreruperea unui astfel de proces de ajustare. A-l face superfluu sau mai puţin dureros pentru cei vizaţi nu este cu putinţă.
Dacă schimbările puterii de cumpărare induse de monedă care sunt determinate de guvern n-ar produce decât transferuri de avuţie de la anumiţi oameni către alţi oameni, atunci nu ar fi posibil să le condamnăm din punctul de vedere al neutralităţii ştiinţifice a catalacticii. Bineînţeles că justificarea lor sub pretextul binelui comun sau al bunăstării publice este frauduloasă. Cu toate acestea unii le-ar putea totuşi lua în consideraţie, ca mămsuri politice potrivite pentru a privilegia interesele anumitor grupuri de persoane pe seama altora, fără a produce alte pagube. Însă aici mai sunt implicate şi alte consecinţe.
Nu este cazul să specificăm consecinţele la care trebuie să conducă o politică deflaţionistă indefinit continuată. Nimeni nu preconizează asemenea [p.432] politici. Preferinţele maselor şi ale scriitorilor şi politicienilor dornici să culeagă aplauze se îndreaptă către inflaţie. Cu privire la aceste practici trebuie să subliniem trei lucruri. În primul rând, politica inflaţionistă şi expansionistă trebuie să ducă la supraconsum, pe de o parte, şi la malinvestiţii, pe de alta. Astfel, ea implică irosire de capital şi subminează satisfacerea viitoare a dorinţelor. [14] În al doilea rând, procesul inflaţionist nu elimină necesitatea ajustării producţiei şi a realocării resurselor. El nu face decât să-l amâne, şi prin aceasta să-l facă mai dificil. În al treilea rând, inflaţia nu poate fi întrebuinţată ca o politică permanentă deoarece, atunci când este perpetuată, ea trebuie să ducă în cele din urmă la prăbuşirea sistemului monetar.
Un vânzător cu amănuntul sau un cârciumar pot cădea cu uşurinţă pradă iluziei că, pentru ca el şi colegii săi să devină mai prosperi, nu este necesară decât sporirea cheltuielilor efectuate de public. În ochii lor, problema esenţială este de a-i îmboldi pe oameni să cheltuiască mai mult. Dar este uimitor că această opinie a putut fi prezentată lumii sub forma unei noi filozofii sociale. Lordul Keynes şi discipolii săi fac absenţa propensiunii de a cumpăra responsabilă pentru condiţiile economice pentru ceea ce consideră ei condiţii economice necorespunzătoare. În ochii lor, ceea ce este necesar pentru a-i face pe oameni mai prosperi nu este un spor al producţiei, ci o creştere a cheltuielilor. Pentru a le da oamenilor posibilitatea să cheltuiască mai mult, ei recomandă o politică “expansionistă”.
Doctrina aceasta este tot atât de veche pe cât este de greşită. Analiza şi respingerea ei vor fi întreprinse în capitolul referitor la ciclul economic. [15]
Creanţele asupra unei anumite cantităţi de bani, plătibile şi rambursabile la cerere de către un debitor a cărui solvabilitate şi disponibilitate de a plăti nu ridică nici cea mai mică îndoială, furnizează individului toate serviciile pe care le pot furniza banii, cu condiţia ca toate părţile cu care ar putea el tranzacţiona să fie perfect familiarizate cu calităţile esenţiale ale creanţelor respective: scadenţă cotidiană şi, de asemenea, solvabilitate şi disponibilitate de a plăti neîndoielnice din partea debitorului. Putem numi asemenea creanţe substitute monetare, deoarece ele pot înlocui complet banii în deţinerile monetare ale unui individ sau ale unei firme. Caracteristicile tehnice şi legale ale substitutelor monetare nu privesc catalactica. Un substitut monetar poate fi încorporat fie într-o bancnotă, fie într-un depozit la cerere la o bancă rambursabil la vederea unui cec (“monedă-cec” [ “checkbook money”] sau monedă-depozit [ deposit currency] ), presupunând că banca este pregătită să [p.433] preschimbe nota sau depozitul în bani propriu-zişi cotidian şi fără a percepe vreun tarif. Însemnele monetare (token coins) sunt de asemenea substitute monetare, cu condiţia ca posesorul lor să fie în măsură să le preschimbe la nevoie în bani, imediat şi fără cheltuieli. În acest scop nu este necesar ca guvernul să fie constrâns prin lege să le ramburseze. Ceea ce contează este ca aceste însemne monetare să poată fi efectiv convertite în bani, imediat şi fără cheltuieli. Dacă volumul total al însemnelor monetare emise este menţinut în limite normale, atunci nu sunt necesare măsuri speciale legiferate de guvern pentru a le păstra valoarea de schimb la paritate cu cea înscrisă pe ele. Cererea publicului pentru monedă divizionară (small change) le asigură tuturor posibilitatea de a preschimba cu uşurinţă aceste însemne în bani. Lucrul cel mai important este ca toţi deţinătorii de substitute monetare să fie perfect siguri ca le pot preschimba oricând pe acestea în bani, imediat şi fără alte cheltuieli.
Dacă debitorul – un guvern sau o bancă -- menţine o rezervă de 100% bani propriu-zişi pentru a acoperi întreaga cantitate de substitute monetare, atunci numim substitutele monetare certificate monetare. Certificatul monetar individual este – nu neapărat în sens legal, dar întotdeauna în sens catalactic – reprezentarea unei cantităţi corespunzătoare de bani, menţinute în rezervă. Emiterea de certificate monetare nu sporeşte cantitatea de lucruri care pot satisface cererea de bani pentru deţineri monetare. De aceea, modificările cantităţii de certificate monetare nu afectează oferta de bani şi relaţia monetară. Ele nu joacă un rol în determinarea puterii de cumpărare a banilor.
Dacă rezervele monetare menţinute de debitori pentru acoperirea substitutelor monetare emise sunt mai reduse decât volumul total al acestor substitute, atunci numim acest excedent de substitute în raport cu rezerva mijloace fiduciare. De regulă, nu este posibil să stabilim dacă un specimen concret de substitute monetare este un certificat monetar sau un mijloc fiduciar. De obicei o parte din cantitatea totală a substitutelor monetare emise este acoperită de rezerva monetară păstrată. Astfel, o parte din volumul total al substitutelormonetare emise constă din certificate monetare, restul fiind mijloace fiduciare. Însă lucrul acesta nu poate fi stabilit decât de către cei ce au acces la bilanţurile contabile ale băncii. Bancnota, depozitul, sau însemnul monetar individuale nu-şi relevă caracterul catalactic.
Emiterea de certificate monetare nu sporeşte fondurile pe care le poate întrebuinţa banca în desfăşurarea activităţilor sale de creditare. O bancă ce nu emite mijloace fiduciare nu poate acorda decât credite reale (commodity credit), i.e., nu poate împrumuta decât propriile sale fonduri şi suma de bani pe care i-au încredinţat-o clienţii. Emisiunea de mijloace fiduciare sporeşte fondurile de care dispune o bancă în vederea creditării dincolo de aceste limite. [p.434] Ea permite de acum băncii să acorde nu numai credite reale, ci şi credite de circulaţie (circulation credit), adică credite acordate din mijloacele fiduciare nou emise.
Spre deosebire de cantitatea de certificate monetare, care este indiferentă, cantitatea de mijloace fiduciare nu este. Mijloacele fiduciare afectează fenomenele de piaţă la fel ca şi banii. Modificările survenite în cantitatea lor influenţează determinarea puterii de cumpărare a monedei şi preţurile şi, temporar, afectează de asemenea şi rata dobânzii.
Economiştii mai timpurii întrebuinţau o terminologie diferită. Mulţi dintre ei erau gata să numească substitutele monetare pur şi simplu bani, deoarece acestea puteau furniza serviciile pe care le furnizează banii. Însă această terminologie nu este adecvată. Cel dintâi obiectiv al terminologiei ştiinţifice este de a facilita analiza problemelor la care se referă. Sarcina teoriei catalactice a banilor – care este deosebită de teoria legală şi de disciplinele tehnice a managementului bancar şi a contabilităţii – este cercetarea problemelor legate de determinarea preţurilor şi a ratelor dobânzilor. Pentru acest scop este necesară o distincţie netă între certificatele monetare şi mijloacele fiduciare.
Termenul de expansiune a creditului a fost adesea răstălmăcit. Este important să realizăm că creditul real nu poate fi expandat. Vehiculul expansiunii creditului este creditul de circulaţie. Dar acordarea de credit de circulaţie nu înseamnă întotdeauna o expansiune a creditului. Dacă volumul de mijloace fiduciare emise în prealabil şi-a consumat toate efectele asupra pieţei, dacă preţurile, ratele salariale şi ratele dobânzii s-au adaptat la oferta totală de bani propriu-zişi plus mijloace fiduciare (adică la oferta de bani în sens larg), atunci acordarea de credit de circulaţie, fără alte augmentări ale cantităţii de mijloace fiduciare, nu mai este o expansiune a creditului. Expansiunea creditului este prezentă numai când se acordă credite prin emiterea unei cantităţi adiţionale de mijloace fiduciare; ea nu este prezentă dacă băncile reîmprumută mijloace fiduciare care le-au fost returnate de foştii lor debitori.
12. Limitarea emisiunii de mijloace fiduciare
Oamenii tratează substitutele monetare ca şi cum ar fi bani pentru că sunt pe deplin încredinţaţi că va fi posibil să le preschimbe oricând în bani, neîntârziat şi fără alte costuri. Îi putem numi pe cei care împărtăşesc această încredere, şi care sunt deci gata să trateze substitutele monetare ca şi când ar fi vorba de bani, clienţi ai băncii, bancherului sau autorităţii emitente. Nu are importanţă dacă instituţia emitentă este gestionată conform practicilor curente în industria bancară. Însemnele monetare emise de trezoreria unei ţări sunt şi ele substitute monetare, deşi trezoreria nu contabilizează de regulă suma emisă în registrele sale ca pe un [p.435] pasiv şi nici nu priveşte această sumă ca pe o parte a datoriei naţionale. Nu este mai puţin irelevant dacă posesorul unui substitut monetar are sau nu o creanţă care îi conferă un drept legal la rambursare. Ceea ce contează este dacă substitutul monetar poate fi efectiv preschimbat în bani, neîntârziat şi fără alte costuri. [16]
Emiterea de certificate monetare este o operaţiune costisitoare. Bancnotele trebuiesc tipărite, însemnele monetare trebuiesc bătute; trebuie organizat un sistem complicat de menţinere a contabilităţii pentru depozite; rezervele trebuie păstrate în siguranţă; în fine, există riscul fraudelor comise prin întrebuinţarea de bancnote şi cecuri contrafăcute. Pentru a diminua toate aceste cheltuieli nu există decât şansa redusă ca unele dintre bancnotele emise să fie distruse şi posibiliatatea încă şi mai redusă ca unii depozitari să uite de depozitele lor. Emiterea de certificate monetare este o întreprindere ruinătoare, dacă nu este corelată cu emiterea de mijloace fiduciare. În istoria timpurie a activităţilor bancare sunt consemnate bănci a căror unică activitate era emiterea de certificate monetare. Dar aceste bănci erau indemnizate de clienţii lor, pentru a putea suporta costurile corespunzătoare. În orice caz, catalactica nu se preocupă de problemele pur tehnice ale băncilor care nu emit mijloace fiduciare. Singurul interes pe care îl prezintă certificatele fiduciare pentru catalactică ţine de legătura dintre emiterea lor şi emiterea de mijloace fiduciare.
În vreme ce cantitatea de certificate monetare este catalactic lipsită de importanţă, o creştere sau o descreştere de mijloace fiduciare afectează determinarea puterii de cumpărare a banilor în acelaşi mod în care o fac şi variaţiile cantităţii de monedă. De aceea, întrebarea dacă există sau nu o limită în calea creşterii cantităţii de mijloace fiduciare este de o importanţă vitală.
Dacă printre clienţii unei bănci se numără toţi membrii economiei de piaţă, atunci limita existentă în calea emiterii de mijloace fiduciare coincide cu cea existentă în calea augmentării cantităţii de monedă. O bancă aflată în situaţia de a fi singura instituţie emitentă de mijloace fiduciare într-o ţară izolată sau în întreaga lume, şi în a cărei clientelă se numără toţi indivizii şi toate firmele trebuie să respecte în desfăşurarea activităţilor sale două reguli: [p.436]
În primul rând, trebuie să evite orice acţiune care ar putea trezi suspiciunea clienţilor săi, adică a publicului. Îndată ce clienţii încep să-şi piardă încrederea, ei încep să solicite rambursarea bancnotelor şi îşi retrag depozitele. Cât de departe poate merge o bancă în direcţia augmentării emisiunilor sale de mijloace fiduciare fără a genera neîncredere, ţine de factori psihologici.
În al doilea rând, banca nu trebuie să sporească cantitatea de mijloace fiduciare în aşa măsură şi cu asemenea viteză încât clienţilor săi să li se formeze convingerea că creşterea preţurilor va continua la nesfârşit şi în ritm accelerat. Într-adevăr, dacăpublicul îşi formează această credinţă, atunci oamenii îşi vor reduce deţinerile monetare, se vor precipita asupra valorilor “reale” şi vor provoca o panică financiară. Apropierea unei astfel de catastrofe este imposibil de imaginat dacă un se admite că prima sa manifestare constă în pierderea încrederii. Cu siguranţă, publicul va prefera să-şi preschimbe mijloacele fiduciare în bani, mai degrabă decât să se precipite asupra valorilor reale, adică să cumpere nediferenţiat diverse bunuri. În aceste condiţiibanca trebuie să dea faliment. Dacă guvernul intervine pentru a elibera banca de obligaţia de a-şi rambursa bancnotele şi de a înapoia depozitele, conform termenilor contractuali, atunci mijloacele fiduciare devin fie monedă credit, fie monedă discreţionară. Suspendarea plăţilor de metal preţios schimbă în întregime starea de lucruri. De acum înainte nu se mai pune problema mijloacelor fiduciare, a certificatelor monetare şi a substitutelor monetare. În scenă intră guvernul cu legile sale de reglementare a mijloacelor de plată. Bancă îşi pierde existenţa independentă, devenind un instrument al politicilor guvernamentale, un oficiu aflat în subordinea trezoreriei.
Problemele cele mai importante din punct de vedere catalactic, legate de emiterea de mijloace fiduciare de către o singură bancă, sau de mai multe bănci care acţionează concertat, a căror clientelă înglobează toţi indivizii, nu sunt cele legate de limitarea cantităţilor emise. Le vom analiza în capitolul XX, care este consacrat legăturilor dintre cantitatea de monedă şi rata dobânzii.
Ajunşi în acest punct al investigaţiilor noastre, trebuie să cercetăm problema coexistenţei mai multor bănci independente. Independenţa înseamnă că fiecare bancă îşi urmează propriul ei curs în ce priveşte emisiunea de mijloace fiduciare şi nu acţionează în înţelegere cu alte bănci. Coexistenţa înseamnă că fiecare bancă are o clientelă în care nu se numără toţi membrii sistemului de piaţă. Pentru simplificare, vom presupune că nici un individ sau firmă nu sunt clienţi ai mai mult decât unei singure bănci. Rezultatul raţionamentului nu s-ar modifica dacă am presupune că există şi persoane care sunt clienţi ai mai mult decât unei singure bănci şi persoane care nu sunt clienţi ai nici unei bănci.
Întrebarea care se pune este dacă există sau nu o limită [p.437] în calea emiterii de mijloace fiduciare de către asemenea bănci care coexistă în mod independent. Deoarece exis